Despre Marin Gherasim - Interviuri, Fotografii si Marturii

                  Tanarul pictor  Marin Gherasim - fotografiat la sfarsitul anului 1950

    1                                           2                              5                       6                         7                         


1 Cu profesorul Octav Angheluta si colega de clasa Octavia Molea, 1962
2 Student la clasa de pictura Octav Angheluta, 1958
5 Cu pictorul si prietenul Horia Bernea, 1964
6 Cu prietenul Ilie Pavel, 1972
7 Cu sotia [ pictorita Amelia Diamandescu- Gherasim], 2000

       
                                   Marin Gherasim - fotografiat la sfarsitul anului 1970

1 Grupul 9+1 la Expozitia din Sala Dalles, Bucuresti, 1990
2, 3  1981 Grupul 9+1 - Fondatorii grupului

Revista ARTA, Nr. 8 din anul 1986 - Pagini cu texte critice si imagini despre expozitia Marin Gherasim, Sala Dalles, Bucuresti. Pagini dedicate artistului si expozitiei: p. 14, 15, 16, 17.

Coperta:   Prima Monografie Marin Gherasim,  autor Mihai Ispir,  Editura Meridiane - 1989

                       Marin Gherasim fotografiat in Galeria Catacomba, Bucuresti, 1994
                                                Expozitie personala de pictura
                                          

             Albumul, L'art Roumain, Répères Contemporains, p.17, autor Constantin Prut,
                                                  Editura U. A. P. din România, 1995

             Coperta: Albumul Marin Gherasim, Editura Institutului Cultural Roman, 2007
           

                                       Marin Gherasim - fotografiat la sfarsitul anului 2000

                       Catedra de Pictura a Universitatii Nationale de Arte din Bucuresti, 2000

Pictez pentru ca sa nu se uite.


Pictura poate opri in chip simbolic eterna trecere, eterna transformare, degradare marcand jaloane de stabilitate, in psihicul nostru, in spiritul nostru.


În anii când la noi se distrugeau biserici, pana în 1989, eu le construiam în chip simbolic în picturile mele. Tema construcției și a deconstrucției, a reconstrucției, a devenit cu timpul tema centrală a picturii mele. În multe din imaginile mele recente coexistă emblema, efigia, arheul constructiv al Absidei și agresiunea asupra ei. Geometria și energia gestului alert, legea și accidentul, aspirația spre permanent, spre durabil și lucrarea timpului cu urmele ce le lasă în toate, raționalitatea și calmul edificării (lumea este bine zidită!), dar și entropia universală (ca și violențele istoriei), sunt temele mele de meditație de multă vreme. Pictura este un gest de mărturisire."

Marin Gherasim - Pagini de jurnal 

                 “A patra dimensiune”, a doua ediție revizuită Editura Paralela 45, 2006

                         “Geometria magmei” - jurnal de pictor, Editura Paralela 45, 2012

                                   Marin Gherasim - fotografiat la sfarsitul anului 2013

                                   Kairos (triptic) 2001, tehnica mixtă pe pînză, 80 x 176 cm

                     Imagini din Catalogul Expoziției Memoriei lui George Apostu- Pictură, Marin Gherasim,
                                                      Centrul Muzeal „George Apostu”, Bacău, 2009

"Pictura pe care o fac este jurnalul meu existenţial în imagini"

Interviu cu pictorul Marin Gherasim

Acasă » Arte » Expoziţii

Marin Gherasim

La Sala Dalles este deschisă, până la 8 iunie, o impresionantă expoziţie a pictorului Marin Gherasim, intitulată “Zidire”. Câteva cicluri edificatoare pentru demersul artistic al acestui creator dăruit spiritualităţii, căutător şi mărturisitor, prin lucrările sale, al sacrului. Marin Gherasim a acceptat să ne ofere un interviu având ca temă centrală actuala expoziţie.

“Substanţa lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă”

Într-un interviu mai vechi, mi-aţi mărturisit că doreaţi şi speraţi să realizaţi o expozţie cu ciclul “Absidelor”. Şi iată, aţi reuşit. A fost greu? A fost uşor?

Niciun lucru pe care vrei să-l realizezi şi care are un temei mai adânc nu e uşor de realizat. Mi-au trebuit câţiva

Există un fel de “subcicluri”, dacă le pot numi aşa: “Absida”, “Memoria Absidei”, “Reconstruirea Absidei”. Care este drumul între ele?

Am asistat la o întâmplare tragică: dărâmarea mânăstirii Văcăreşti. De la distanţă, pentru că nu puteai să te apropii, dar, cu toate riscurile, am vrut, neputincios, să văd ce se întâmplă acolo. Se făcuse o serie de demersuri de către mai multe personalităţi, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, care au scris la Comitetul Central, la Cabinetul 2, dar acele memorii s-a dovedit că n-au ajuns niciodată unde trebuia. Ştiam mânăstirea Văcăreşti dinainte. Pentru că Uniunea Artiştilor Plastici, la un moment dat, îşi aduna lucrările pentru expoziţiile mari acolo. Am văzut Biserica, tot ansamblul acela arhitectonic care era extraordinar. Era una dintre cele mai importante mânăstiri din sud-estul Europei. A fost dărâmată, cu un cinism extraordinar, chiar în ziua de Crăciun. Acesta a fost momentul declanşator pentru “Memoria Absidei”, pentru acest ciclu la care mai revin uneori şi acum. Dar pentru că nu vreau să rămânem într-un fel de lamento prelungit, şi pentru că totuşi omul de spirit, artistul trebuie să propună ceva constructiv pentru sufletul, pentru mintea, pentru dorinţa de certitudine a celor din jur, am început ciclul “Reconstruirea Absidei”, care se referă nu atât la reconstruirea fizică, cât la reconstruirea absidei din om. Pentru că omul de astăzi, şi nu numai în România, ci şi pe plan internaţional cum am putut să constat, se află într-o mare criză de ideal superior, de repere morale şi spirituale, fiind obsedat de cotidian, de înavuţire, de bani, de maşini, de case de lux. Iar de sufletul, de mintea lui nu are niciun fel de grijă şi nu caută soluţii. “Reconstruirea Absidei” este, cred, un ciclu important din pictura mea prin imginea reconstituirii ei după ce am prezentat-o distrusă, sfârtecată.

Absidă

Din punctul de vedere al realizării picturale, “Reconstruirea Absidei” este mult mai dinamică decât cele dinainte. De ce?

Am vrut să văd aceste lucrări împreună ca să-mi lămuresc şi mie ce s-a întâmplat. În afară de un proiect mare în care eşti angajat în realizarea de imagini, se întâmplă o serie de lucruri pe care nu le poţi controla cu voinţă, conştient. Este o evoluţie firească chiar a fiinţei tale, a ceea ce se întâmplă în psihicul, în sufletul tău, a experienţelor pe care le-ai parcurs. Am spus, de altfel, că pictura pe care o fac este jurnalul meu existenţial în imagini. Am constatat că atunci a apărut o nelinişte în imaginile mele. Cele din 1977 aveau un calm, o seninătate. Erau hieratice, aveau o transcendenţă manifestă. Era, într-un fel, şi dorinţa ca în acea perioadă de ateism militant virulent să vin cu nişte teme de o altă natură, cu altă perspectivă. Am vrut să le propun în acea lume şi, de bine, de rău, au fost acceptate. Deci într-o vreme profund tulbure, eu am venit cu imagini calme, senine, cu spiritualitate. Dar, în momenul în care am revenit la această temă după o absenţă de câţiva ani de zile şi am tratat tema “Memoriei Absidei”, deci a distrugerii şi apoi a reconstruirii ei, se întâmplaseră multe lucruri şi în societatea românească, dar şi cu mine. Şi această nelinişte pentru destinul acestui loc constat că s-a imprimat în imagini. Au devenit nişte spaţii mai agitate, a intervenit o anumită ruptură, o anumită sfâşiere a spaţiului pictural, o dinamică mai pronunţată. Imaginea a căpătat un palpit suplimentar, care arată o experienţă prin care am trecut eu însumi.

Înălţarea Turnului

S-a scris în legătură cu pictura dumneavoastră când despre bizantinism, când despre conceptualism… Dacă ar fi, în toate zonele acestea ale artei cărora noi vrem neapărat să le dăm un nume, unde v-aţi plasa potrivit propriului sentiment şi propriei concepţii?

Substanţa lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă. Atitudinea mea faţă de imagine este una de natură spirituală, încercând să fac recurs la această zonă a fiinţei mele interioare. În momentul însă în care mă angajez în gândirea şi realizarea de imagini, intervine elementul conceptual. Este o încercare de adecvare prin concept la substanţa lucrărilor mele. Nu este o translare a unor motive sau a unor ansambluri de teme şi de simboluri preluate direct din arta bizantină, ci un act de selecţie, de decantare şi de punere într-un nou context a acestor imagini şi motive. Aici intervine elementul de conceptualizare. Până la urmă, imaginile mele sunt de factură modernă. Eu nu fac icoană din mai multe motive. În primul rând, pentru că ateismul militant revenind în forţă, chiar şi în societatea românească, consider că omul credincios şi artistul care se angajează în acest demers este, într-un fel, din nou în pericol. Mă consider un pictor care tratează subiectele prin simboluri şi prin aluzii, ca pe vremea primelor secole creştine. Ale celor care au trebuit să se retragă în catacombe şi să lucreze cu simboluri cunoscute numai de comunitatea lor. Am avut prilejul să ies recent cu o expoziţie la ICR din Londra şi am avut discuţii cu oameni care au venit s-o vadă. Unii mi-au spus: “Dumneavoastră pictaţi lucrurile acestea într-o societate care are cu totul ale probleme şi preocupări. În locul credinţei noi facem acte sociale, de binefacere”. Era la ei o translare a credinţei, a metafizicii în zona praxis-ului. Mi-am dat seama că această inapetenţă pentru dimensiunea spirituală nu apare numai la noi. Şi atunci am revenit la aceste simboluri care, nefiind icoane propriu-zise, au necesitat eforturi de conceptualizare şi de punere într-un alt context, chiar din punct de vedere plastic. Nu există un decalaj sau un divorţ între substanţa creştină a lucrărilor mele şi forma de conceptualizare a ei în imagine.

“Pictorul nu este pur şi simplu un producător de imagini”

Cămaşă

În acelaşi timp, aţi început această expoziţie cu două reproduceri ale unor lucrări de Cézanne şi cu propriile “exerciţii de Cézanne”. Unde se plasează această atitudine? Într-un fel, există, e drept, o legătură pentru că formele dumneavoastră, indiferent de ciclu, tind către un spaţiu geometric, spiritual, arhetipal.

Istoria începe în 1956, când eram student în anul I. Aveam 19 ani. Un asistent, Aurel Vlad, care a fost elevul lui Şirato, care la rândul lui era un mare admirator al lui Cézanne, a venit odată în taină cu un album. A închis uşa, pentru că la acea vreme nu aveai voie să consulţi artă occidentală, considerată burgheză, şi puteai fi înlăturat din facultate. Era un album Cézanne, numai cu Muntele Saint Victoire. Erau zeci de imagini făcute cu o implicare şi o dorinţă de a-şi înţelege motivul, de a-l adânci, de a-l nunanţa extraordinare. Şi acest demers al lui Cézanne se petrecea pe mulţi ani. Mai mult decât atât, ca să se apropie de motivul de care era fascinat, a renunţat la Paris, unde avea prieteni, şi s-a retras la Aix-en-Provence pictându-l până la sfârşitul zilelor. Tânăr şi receptiv la anumite semnale importante legate de ce înseamnă arta, mi-am dat seama că pictorul nu este pur şi simplu un producător de imagini. Nu face încă o pictură, şi încă o pictură… Ci este implicat într-un proiect al cercetării naturii imaginii şi că acest proiect se realizează o viaţă întreagă. Poate de acolo mi s-a luminat faptul că pentru a ajunge la o anumită esenţă a imaginii, la adevărul ei, eşti obligat la un traseu care se întinde pe ani. De aici au rezultat ciclurile mele de picturi, în toate verigile artei mele. Pentru că am făcut şi artă suprarealistă, şi abstractă, şi pop art, cu tema “Megalopolisului”. De acolo probabil am rămas cu convingerea că nu poţi să obţii ceea ce presimţi că ai putea decât printr-o imersiune în temele pe care le abordezi de mare durată.

În afară de ciclul “Absidei” mai există cel puţin două cicluri marcante în această expoziţie: “Turnul de veghe” şi “Cămaşa”. Sigur, mai sunt şi alte câteva lucrări care nu intră în ele.

Este un ciclu al “Vetrelor”, unul al “Ferestrelor”, altul al Porţilor.

Există o legătură între cele trei cicluri dominante?

Da. Dar ea nu se datorează unui proiect voit. Se leagă de tipul continuu de meditaţie. Îmi dau seama şi eu acum, mai mult, că ele stau pe perete împreună din punct de vedere formal, se completează, îşi sunt chiar complementare din punctul de vedere al substanţei spirituale. Reconstruirea absidei este un act de zidire, unul de înălţare. Şi al construcţiei propriu-zise, dar şi al fiinţei care se angajează în acest proces. Tema “Turnului” şi a înălţării lui este foarte apropiată de “Reconstruirea Absidei”. Am realizat acest lucru mai târziu. Notam undeva că această construire a turnului este construirea fiinţei tale. Şi că indiferent dacă ceea ce face un artist este bine primit sau tratat cu indiferenţă sau cu ostilitate, acesta îşi construieşte turnul în orice situaţie pentru că este un imperativ categoric de a-şi realiza proiectul. În ceea ce priveşte “Cămaşa”, ea este legată într-un fel de tema “Vetrei”, de spiritualitatea satului. Ca şi tema “Prispei” la care ţin foarte mult. Eu mă trag dintr-o familie de preoţi, dar care au avut antecesori ţărani din Bucovina. Şi sunt foarte legat de spaţiul acela. Tema “Cămăşii”, pentru mine ţine de ideea de continuitate. Deasupra “Cămăşilor” am scris nume vechi, arătând că ele au fost purtate de generaţii succesive. O vieţuire în timp. Într-un plan mai secret, care uneori îmi scapă şi mie, cred că există o legătură de sens mai adâncă între “Cămaşă”, “Absidă”, “Turn”, ca nişte piloni de spiritualitate a unui popor.

 

Martirikon

Şi cămăşa ca un pomelnic?

Uneori am scris numele deasupra cămăşii. Una dintre aceste pânze, colaj, se află în Colecţia Regală, în urma demersului lui Sorin Dumitrescu de a face o donaţie de artă contemporană Majestăţii Sale. În altele am scris peste cămaşă, încercând poate să leg numele mai organic de sensul picturii.

Mai toate motivele dumneavoastă pe care le-am amintit sunt într-un fel sau altul spaţii de trecere: Fereastra, Poarta, Pragul, Treptele… Diverse tipuri de trecere. Această diversitate a fost intenţionată?

Sunt diverse tipuri de transcendenţe. De fapt, este o trecere dintr-o realitate în alta. Aceasta ar fi în esenţă tema “Porţii” şi a “Pragului”. O trecere dintr-o realitate cunoscută într-una necunoscută, dintr-o realitate fizică într-una imaterială. “Treptele” au o semnificaţie a înălţării, a unei deveniri interioare pe verticalitate. Un proces de înălţare a fiinţei. Este o nuanţă uşor diferită. Este înrudită cu tema “Porţii”, dar este o fantă foarte îngustă, tema verticalităţii, a axialităţii. Această fereastră este un fel de axis mundi prin care percepem realitatea. Printr-o fantă foarte îngustă care cere un efort de concentrare, de adunare a puterilor spirituale. Nu mi se revelează realitatea de dincolo. Sunt însă nuanţe la care am reflectat a posteriori. Vreau să se ştie că într-un act de creaţie autentic e foarte puţină pre-judecată. Este înainte de toate o intuire a unui domeniu pe care vrei să-l abordezi, o intuire a posibilităţilor lui, fără ca acestea să fie limpezi întru totul. Şi atunci te implici şi el se descoperă lent, îşi arată valenţele în timp.

Pentru că aţi vorbit despre registrul semantic şi despre cel practic, al realizării, revenind la “Abside”, la început, cromatica era mai neutră, cu mari zone de griuri. Apoi ea se încălzeşte, somptuos, cu roşuri profunde, după care apar zonele argintii, ritmate de mici accidente... Cum s-a petrecut această evoluţie în rezolvarea picturală a motivului?

Roşul este o culoare care mi se potriveşte. Simt că mă exprimă mai mult decât altele. Sigur asociat cu alte tonuri, chiar cu negru. Cred că roşul are o somptuozitate intrinsecă. Dar faţă de un hieratism iniţial nu numai al formei, dar şi al culorii în “Abside”, în ultimele, apare şi un element de pasionalitate sporit. Îmi amintesc că Van Gogh, pe care îl venerez, în corespondenţa cu fratele său Theo, spunea “Vreau să exprim prin roşu teribile pasiuni umane”. M-a marcat şi am simţit că prin roşu poţi să transmiţi şi elementele de pasionalitate ale fiinţei tale, şi nu numai pe acelea pur cerebrale, conceptuale. A fost o devenire a lucrărilor mele de la o anumită ţinută mai obiectivă către implicarea şi pasionaă a făuririi imaginii.

 

Memoria Absidei de Aur

Şi unde se plasează “Athanor”?

“Athanor” este o metaforă a naturii picturii. Are foarte puţin în comun cu demersul alchimiştilor, cu toate că alchimiştii au transgresat nevoia lor de obţinere a aurului fizic către devenirea şi perfecţiunea fiinţei umane. Căutarea aurului avea şi o dimensiune spirituală şi morală. În momentul în care reflectez la natura picturii, am în vedere ambele sensuri. Pictura este un proces alchimic de transformare a vopselei chimice în lumină, într-o substanţă capabilă să transmită un mesaj spiritual. Pe de altă parte, este vorba în actul picturii chiar de o metanoia, de o transformare a fiinţei chiar prin acest act. În acea lucrare, eu arăt cum, printr-un proces de transformare profundă vopseaua devine lumină şi aur, iar pe de altă parte acest proces transformă fiinţa pictorului.

Spuneaţi că aţi constatat o criză a valorilor spirituale peste tot în lume. Credeţi că ea se datorează cumva atenuării şi chiar dispariţiei dimensiunii metafizice?

În mod sigur. Marea mea întrebare pentru mediul românesc şi mai ales pentru tineri se referă la faptul că deşi după 1989 s-a introdus religia în şcoli, efectele asupra lor sunt minimale. Este un lucru care trebuie să ne dea de gândit tuturor şi trebuie să reflectăm la soluţia problemei. Actul infracţional, buscularea fiinţei umane, violurile, crimele sunt “la locul lor”. Atitudinea oamenilor faţă de semenii lor n-a fost influenţată deloc în bine prin această educaţie. De ce? Cred că este nevoie de o activitate comună a lumii politice şi a bisericii, a şcolii pentru refacerea fiinţei umane. Pe de altă parte, există această fascinaţie a îmbogăţirii, a atingerii unui standard de viaţă înalt din punct de vedere material. Este societatea consumeristă care a ajuns şi la noi. Maşini, case, iahturi de lux, călătorii în zone turistice privilegiate au înlocuit grija faţă de propria fiinţă, grija pentru sufletul omului. Există o deplasare de la omul spiritual la cel înrobit ideii de îmbogăţire.

Vedeţi cumva în atenuarea acestei situaţii vreun rol al ştiinţelor umaniste?

Cred că da. Eu îmi păstrez un optimsim radical, poate şi prin educaţie, prin ce am văzut şi mi s-a spus încă din tinereţe. Trebuie avut răbdare. Această schimbare a atitudinii omului faţă de problemele vieţii nu se face spontan. E nevoie de răbdare şi de perseverenţă. Rezultatele s-ar putea să înceapă să mijească după un timp îndelungat. Dar este nevoie de un proiect social, bine condus de oameni luminaţi. Şi cred că arta, cultura pot avea un rol, în forme mai discrete, mai specifice. Expoziţia mea stă sub semnul Zidirii. Este poate un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Prin pictură poţi să ajuţi la zidirea omului , la aşezarea lui pe nişte temelii de natură spirituală, care, în timp, să dea roade. Au venit foarte mulţi tineri. Recent, o profesoară de la Universitatea Bucureşti a venit cu o grupă de studenţi de la Etografie şi etnologie. Vorbindu-le, provocat şi de întrebările lor, am simţit că sunt foarte receptivi la mesajul meu. Au venit lejer, tinereşte, dezinvolţi şi au plecat puţin mai meditativi. Asta îmi dă încredere şi speranţa că arta, ştiinţa, cultura în general pot modifica în timp traseul pe care oamenii au pornit acum.

“Sala Dalles are pentru mine o valoare emoţională”

Reconstruirea Absidei

Ce aţi simţit când aţi deschis această expoziţie?

Am simţit în primul rând că trebuie să mă exprim. Şi toate ciclurile acestea pe care le păstram numai în minte trebuiau înfăţişate împreună, aşa cum le-am gândit. Nu le-am văzut niciodată împreună. Marea mea dorinţă a fost să-mi dau seama, prin ele, ce s-a întâmplat cu mine. Trăiesc acum un moment de mare împlinire.

Un moment de mare împlinire pentru un artist deja împlinit.

Sigur că mă consider deja împlinit prin actul picturii, dar acum trăiesc acest sentiment prin contemplarea propriului meu drum.

Sunteţi mulţumit văzându-le?

E o întrebarea foarte grea pentru că întotdeauna idealul este superior posibilităţii tale de realizare. Într-un fel este bine ca proiectul să fie deasupra posibilităţii. Sunt destui artişti care ajung la o anumită suficienţă şi sunt foarte mulţumiţi cu ceea ce fac. Dar nivelul lor este uneori destul de modest.

 

Fereastră

Există în lucrările dumneavoastră un raport judicios între abstracţia formei şi gama cromatică. Cât este intenţie, cât este întâmplare?

Există o relaţie organică între toate elementele unei imagini. Nu poţi să tratezi detaşat problema formei de cea a culorii, a compoziţiei, a texturii. Ele trebuie să se înfiripe ca un întreg. Numai curiozitatea analitică a privitorului avizat poate crea decalaje între ele. Artistul, când intuieşte ce are de făcut, are o impresie globală, totalizantă. Desigur că la o reflecţie mai adâncă şi la un demers conceptual a ceea ce faci, ştii cu ce forme lucrezi, ce culori li se potrivesc, cu ce fel de spaţiu lucrezi, de adâcime, bidimensional… Dar opera de artă împlinită este o unitate.

Operele dumneavoastră îmi dau impresia unor arhitecturi. Una dintre teme, care este prin esenţă arhitecturală, “Megalopolisul”, este mai puţin favorizată în această expoziţie. De ce?

Este o temă mai veche. S-a consumat prin anii ‘70, într-un ciclu chiar cu acest nume, şi aparţinea unei atitudini de tip pop art, a oraşului tentacular. Am abordat-o ca omul care venea dintr-un mediu într-un fel arhaic, al Bucovinei, “aterizat” într-un mediu citadin agitat. În locul oraşului acela tentacular, în timp, am abordat tema oraşului în care elementul central nu mai era o întretăiere de noduri circulate, cu dinamica sa oarecum haotică, ci biseica. Este un lucru extraordinar pe care l-am putut constata. În oraşele medievale centrul fizic şi moral era biserica. Un element care ţinea împreună toată comunitatea. Eu am făcut un drum de la oraşul cu mişcare browniană, dezordonată, fără ax central şi sens ordonator, căre oraşul ordonat de lăcaşul sfânt aşezat în centrul lui. Şi aceasta e o temă mai veche, consecutivă oraşului tentacular.

 

Reconstruirea absidei II

Vorbeaţi despre adecvarea spaţiului acestei săli la creaţia dumneavoastră. Cum rezonează ele?

Acest spaţiu are pentru mine o valoare sentimentală cu totul deosebită. Am ţinut să expun aici şi din acest motiv. Am debutat la Sala Dalles în 1956. Bucuria mea a fost enormă pentru că preşedintele Juriului era Lucian Grigorescu, un pictor pe care îl venerez. Faptul că mi s-au ales două lucrări a făcut ca acest loc să însemne ceva special în devenirea mea. După aceea, în 1986, am avut o expunere retrospectivă, în care erau prezentate toate ciclurile. Pereţii ampli, desfăşurarea de mare respiraţie mi-au permis să-mi desfăşor ciclurile pe fronturi mari care dau posibilitatea perceperii unui ciclu aproape în totalitatea lui. Deci, şi o valoare biografică sentimentală, dar şi posibilitatea de a-mi desfăşura ciclurile.

Ce veţi face în continuare?

Eu proiecte am. Ţin un jurnal, am caietele în care mi le notez. Dar, se impune, ca să nu merg mecanic cu lucrurile pe care le-am făcut până acum, un moment de pauză. Este nevoie întotdeauna ca artistul să facă o pauză de reflecţie mai specială. Uneori este atât de implicat în actul creaţiei şi de înrobit ideii de realizare, încât pierde o privire mai de sus asupra lucrului său. Acum vreau, o perioadă, să nu lucrez propriu zis, să-mi încarc bateriile cu lectură, cu muzică, cu plimbarea în natură, poate cu ieşirea pentru a vedea nişte muzee internaţionle… Este nevoie de acestă pauză pentru clarificarea poziţiei fundamentale în care te afli sau pe care vrei s-o explorezi în continuare.

Există nişte muzee anume pe care aţi vrea să le vedeţi?

Da. Recent am văzut “National Gallery” din Londra, “Tate” şi “Tate Modern”. La “National Gallery” sunt câteva compoziţii extraordinare ale lui Veronese, ale lui Ucello pe care de fiecare dată le văd cu mare buurie şi de fiecare dată văd altceva în ele, în funcţie de experienţa mea proprie. Pentru cultura artistului e nevoie să se raporteze permanent la reevaluări. În momentul în care vezi mari împliniri ale spiritului uman în opere de artă, experienţa seamănă cu un duş rece. Te trezeşte. Îţi arată imediat cine eşti şi unde te afli. În această perioadă de reflecţie pe care mi-o acord vreau din nou să mă raporez la marile valori care mi-au călăuzit într-un fel existenţa şi la altele pe care vreau să le descopăr pentru ca, în momentul în care mă voi întoarce la lucru, să vin cu o armătură nouă şi altfel pregătit.

Un nou început?

Cu adevărat. Acesta este şi destinul artistului care doreşte să urce nişte trepte.

“Familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic pentru creaţie”

Reconstruirea absidei, 2006

Am văzut relativ de curând expoziţia fiicei dumneavoastră. Dacă nu mi-aţi fi spus, n-aş fi bănuit după lucrări cine este. Cum se explică această totală independenţă faţă de dumneavoastră?

Asta mă bucură teribil. Dacă n-ar fi fost o personalitate constituită şi construită bine în timp, ar fi fost poate tentată, aşa cum se întâmplă în multe familii de artişti, să preia într-un fel o formulă pe care o avea sub ochi încă din copilărie: “formula picturii mele”. Faptul că şi-a găsit o lume a ei de semnificaţii, de forme, că şi-a forjat în timp o cultură, că este capabilă să vehiculeze simboluri speciale, încercând să le îmbine cu contemplarea naturii, mă bucură. Una dintre seriile ei de lucrări este cea a măslinilor. Măslinul, prin natura sa, este o formă extrem de expresivă. Chiar cu o numită virulenţă în modul de a creşte, de a se desfăşura. Dar el are şi componentă spirituală, pentru că te duce cu gâdul la Grădina Ghetsimani în care Christos s-a rugat pentru ultima oară. Apoi, faptul că are acces la o serie de simboluri, de foarte multe naturi, chiar esoterice sau medievale ori renascentiste, pe care le introduce cu discreţie în lucrările ei, îmi arată că Alina Rizea, cum este acum numele ei de doamnă, este o personalitate constituită, are o tandreţe a fiinţei care face ca operele ei să nu fie rezultatul numai al unui act de voinţă.

În afară de creaţie, unde mai găsiţi surse de bucurie?

Am conştientizat în timp că familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic pentru creaţie. Acum trăiesc nişte satisfacţii exraordinare în sânul familiei. Fiica mea are o fetiţă, Rebeca, care este marea mea bucurie la această vârstă la care am ajuns. O anumită puritate, o anumită graţie, o lumină care există pe chipul şi în ochii ei sunt uneori suficient pentru a vieţui. Îmi dă putere, energii extraordinare. Apoi, o pasiune veche a mea, care îmi oferă sprijin este muzica. Sunt un vechi meloman. Am şi cântat în copilărie la pian. Fratele meu, Virgil Gherasim, a devenit un profesionist al viorii. A fost şi profesor la Conservatoul din Cape Town. A fost de altfel profesor şi aici, a cânat în Orchestra Radio şi în 1956,  cu evenimentele din Ungaria, speriat de ce urma să se întâmple şi la noi, a plecat în Germania şi apoi la Cape Town, unde a avut o carieră frumoasă. A făcut muzică de cameră… Muzica este un reper major al vieţii mele. Îmi dă echilibru şi linişte, dar, uneori şi neliniştea necesară. Apoi natura, în care dacă vezi mai mult decât aparenţa apelor, copacilor cerului, simţi prin transparenţă că acolo este vorba de o manifestare a creaţiei divine şi ai un sentiment de integrare într-o lume de o vastitate şi de o semnificaţie tulburătoare. O altă bucurie de care am putut să beneficiez, în special după 1989, este ieşirea cu familia, cu soţia mea, Amelia Gherasim, care este tot pictor, în străinătate. Am avut şansa unei burse în Italia, am vizitat împreună cu ea şi cu fiica mea Italia în amănunţime, apoi Grecia, Spania, Franţa… Acestea sunt zonele în care îmi încarc şi poate îmi perfecţionez fiinţa.

 

Reconstituirea absidei

Ce contracaraţi cu aceste bucurii?

O anume alunecare a mediului social către o zonă inferioară, chiar rudimentară a fiinţei. În ‘89 am sperat, şi nu numai eu, că se va făuri o societate pusă pe alte baze, cu alte ţeluri, cu alte idealuri. Că va apărea o generaţie de oameni tineri, idealişti care să-şi pună energiile în slujba comunităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat. Şi faptul că societatea românească alunecă tot mai mult spre o zonă periculoasă, dacă nu chiar către dezastru, mă face uneori să recurg la pictura mea, la muzică… Câtă vreme am fost profesor, am avut sentimentul că în contact cu tinerii reuşesc într-o oarecare măsură să-i modelez şi ca oameni. Corecturile, discuţiile în faţa albumelor, a cărţilor aveau şi conotaţii de natură existenţială. Am făcut întotdeauna corelaţii între construirea de imagini şi construirea sinelui, am vorbit despre nevoia de spiritualitate, de credinţă, fără să fac niciun tezism. Am avut sentimentul că sunt util şi pentru modelarea acestor tineri. Am constatat acum că munca mea a avut un oarecare succes. Îi văd venind în expoziţia mea, stau mult, îi simt că pleacă cu o satisfacţie sufletească şi mentală.

Care e diferenţa între această expoziţie şi o retrospectivă?

Este gândită numai pe câteva cicluri. La expoziţia din 1998, de la Muzeul Naţional de Artă, mi s-a oferit un spaţiu mult mai vast. Acolo am reuşit să fac cu adevărat o retrospectivă, pornind de la câteva imagini care datau încă din studenţie, când făceam peisaj, până la ultimele cicluri în care eram angajat atunci. Era şi ciclul de artă abstractă, tema “Megalopolisului”, cu implicarea în pop art, care a aparţinut de altfel unei bune părţi din generaţia mea. Horia Bernea, în aceeaşi perioadă, a avut un ciclu legat de graficele de producţie, în care era şi o fină ironie, care însă n-a fost înţeleasă ca atare. Am făcut atunci şi o donaţie. Foarte multe lucrări ale mele se află în depozitele Muzeului. Din păcate, lipsind o secţie de artă modernă care să ajungă la zi, ele nu pot fi văzute. Eu sper ca odată muzeul să-şi extindă expunerea de artă modernă, care se opreşte acum la Baba, Ciucurencu, Ţuculescu. Se pare că MNAC vrea să facă o expunere permanentă de artă românească. De la Ţuculescu până azi s-au întâmplat foarte multe lucruri, a fost o seamă de personalităţi, ca Almăşanu, Paul Gherasim, Alin Gjheorghiu, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş… Se împlinesc 10 ani de când s-a înfiinţat Muzeul de Artă Contemporană şi să sperăm că se va face această reparaţie necesară.

Accesări: 2061

Victoria Anghelescu
Publicat Vineri, 24 mai 2013

Sursa: http://www.cotidianul.ro/interviu-cu-pictorul-marin-gherasim-214246/

Zidirile lui Marin Gherasim

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:        Tipareste pagina  Marime text

Marin Gherasim este un artist care mînuieşte formele şi culoarea precum vede ideile eroul lui Camil Petrescu. Cîtă luciditate, atîta bucurie, putem parafraza gîndul unui alt mare ziditor de idei din spaţiul cultural românesc. O mare retrospectivă, ce a acoperit cîteva decenii de osîrdie şi izbînzi artistice, a fost programată recent la Sala Dalles: Zidirea, sub genericul căreia Marin Gherasim, unul dintre marii noştri artişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, şi-a pus pe simeze parte din deja importanta sa operă. Am avut astfel acces vizual direct la creaţia unuia dintre cei care, oferindu-se lumii, se ascund în mare parte. Căutările artistului se regăsesc în temele pictorului. Cu un itinerar cumva firesc şi din aproape în aproape, Marin Gherasim parcurge, nu uşor şi nici foarte repede, propriul drum al Damascului. Ne sînt de folos nu doar abordările tematice, ciclurile care se succed fără a epuiza o nelinişte sau o căutare, dar şi titlurile lucrărilor şi fixările lor în timp. Cronologia devenirii artistice devine cea a unei temeinice construcţii. Dacă la începuturile sale sînt atinse variate forme de expresie ce se regăsesc în diferitele formule stilistice, prin începuturile sale figurative, atinse de un expresionim abstract şi pasaje suprarealiste – care, atenţie, se zidesc apoi în lucrările ce vor veni şi se vor concepe în cu totul alte registre stilistice –, lucrurile se vor aşeza apoi şi se vor alcătui, cumva, lăturiş, cu o vorbă dragă a mult apreciatului C. Noica, de la sine. Rigorile unei geometrii spirituale întrupează ceea ce este lăuntric în marea artă. Şi în efortul artistului de a surprinde, printr-o construcţie riguroasă şi o paletă de culori ce îmbină roşul cardinal cu negrul antracit, esenţele ultime. Ale artei. Ale credinţei. Ale lumii. Viul dispare din peisajul lunar, inventarul cotidian este exclus ca inconsistent. Timp suspendat. Dărîmarea Mînăstirii Văcăreşti, veche şi importantă ctitorie a mult huliţilor pe nedrept ctitori fanarioţi care au fost Mavrocordaţii, bijuterie a arhitecturii româneşti, devine o rană deschisă în imaginarul artistului. Un incipit pentru resuscitarea memoriei. Vor urma 35 de ani de căutări, resemnări şi revolte artistice, pentru a dura din nou, plastic, ceea ce istoria imediată şi prostia umană au distrus.

Astfel se naşte, printr-un proces alchimic de uz propriu, o nouă viziune despre ce poate fi pictura. Daimonul creaţiei se intersectează ferice, în cazul lui Marin Gherasim, cu duhul unei profunde meditaţii despre rolul şi rostul religiosului în propria operă. De aici, şi o anume, credem noi, percepţie subiectivă ce micşorează, eventual, dimensiunile şi deschiderea către universal ale picturii lui Marin Gherasim. Încastrat în istoria artei româneşti, fixat în diverse grupuri şi grupări ce sînt deja pagini ale unei clasicităţi în curs de canonizare, am vrea să propunem o altă grilă de lectură. Ruptă de Grupul 9+1, de colegii de generaţie, de simpatiile faţă de anumiţi maeştri care l-au marcat pe un artist care a vrut – şi a reuşit – să fie acolo unde este. Singur, zidit în propria operă picturală. O bogată întruchipare a picturalului ab - stras culorii şi dedat unei exigenţe tenace a compoziţiei riguroase se găseşte în marea retrospectivă pe care Marin Gherasim a înzidit- o pe simezele Galeriei Dalles din Bu - cureşti. Cîteva decenii de căutări asidue şi o complexă îngemănare a voluptăţii geometrice cu mişcarea telurică a unei palete de culori ce se strecoară printre idei, obsesii şi încrederea în dreapta credinţă a artei au fost expuse privirii noastre, ca o formă supremă de a trăi esenţa creaţiei. Şi a vieţii. Pictura nu e o joacă, nici un hobby. Dacă nu e trăită plenar, marea artă devine un simplu mod de supravieţuire biologică. Ciudat şi poate nu chiar straniu, deopotrivă, cum marea pictură a lui Marin Gherasim elimină omul din prim-plan. Dar el există. Uma nitatea din preajmă se răsfrînge într-un turn, o absidă, un zid, o poartă, atunci cînd nu vrea să poarte un nume într-un mod ce trimite la eternitatea unui pomelnic. Modul de a picta al lui Marin Gherasim este mai apropiat de arta sever esenţializată a sculpturii egiptene – pe care Pallady, la rîndul lui, o aprecia în grad înalt, refuzînd carnalitatea stridentă a artei greceşti –, din care artistul român preia nu doar esenţa construcţiei, dar şi marea lecţie a compoziţiei. Aici se întîlneşte cu Paul Cézanne, prezent, la rîndul lui, ca incipit pentru o serie de şapte lucrări, ce definesc exemplar travaliul deo viaţă al artistului român. Nu sîntem obligaţi să desluşim în declaraţiile artiştilor/creatorilor chiar tot demersul lor confesiv. Oricîtă sinceritate este pusă în joc. La vedere. Ne interesează, şi în acest caz, cel al unui mare meşter al formelor – conul, cilindrul şi sfera se pot regăsi lesne în locul geometric propus de artist, nu neapărat ortodox, cum sîntem îndemnaţi mereu să credem–, efortul constant de a esenţializa spaţiul pictural. Ne aflăm în zona de contact a unei realităţi degradate sau în cea a unei suprarealităţi posibile. Zidirea lui Marin Gherasim se face după o lege proprie. În care omul devine perete, turn, absidă sau altar prin propria sa devenire. Limba română conţine acest frumos cuvînt, îmbisericire. Nu ai biserică, fă-te tu biserică.

Acest drum al unei îmbisericiri artistice este drumul Damascului al lui Marin Gherasim, plecat din Obcinele Bucovinei imperiale şi ajungînd, cu multă osteneală şi răbduit efort, la momentul de cumpănă al marii sale arte. O artă/pictură care vrea să mărturisească precum Părinţii Pustiei, în mijlocul deşertului: „Îndură-te, Doamne, de robul tău, păcătosul, nu mă părăsi!“. Avva Marin Gherasim nu este un pustnic dedat contemplării şi meditaţiei. Este un renumit pictor român, cu un binemeritat prestigiu. Acest om cuviincios şi cu o bună aşezare în rînduiala ideilor, în ordinea mişcătoare a cetăţii şi a meandrelor istoriei, se mărturiseşte acum prin arta sa. Cele peste o sută de lucrări ce au fost expuse la Sala Dalles într-o extrem de bine organizată spaţial expoziţie sînt mărturia unei vieţi. Şi a unei devoţiuni pentru arta pe care a slujit-o şi a urmat-o exemplar. Prietenii de-o viaţă, criticii de artă Alexandra Titu şi Constantin Prut, au punctat în sugestive şi bine rînduite cuvinte, cu prilejul vernisajului, fapta lui Marin Gherasim. Omagiat cum se cuvine, de colegii de breaslă şi de un numeros public. Vernisajele au şi ele dichisul lor. Însă doar lucrările rămîn. Spune-mi cum pictezi şi-ţi spun cine eşti! – dincolo de cuvintele la care apelăm ca să exprimăm uneori o emoţie sau un sentiment. Un jurnal de pictor publicat anul trecut de Marin Gherasim la Edi - tura Paralela 45 devine o mărturie directă a universului artistului. Paradigma şcolii păltinişene a devoţiunii ultime pentru filozofie, paradoxal, este urmată exemplar de acest om care meditează asupra rosturilor lumii, artei şi credinţei pictînd. Dacă emulii apropiaţi sihastrului de la Păltiniş s-au despărţit, rînd pe rînd şi din varia motive, iată că un pictor l-a urmat exemplar. Semn că sămînţa aruncată în brazdă nu ştim bine cînd şi unde germinează în pămîntul ce altfel adună totul. Brazda artei lui Marin Gherasim ar fi ieşirea lui în universal. O lectură în cheie strict plastică, ruptă de şcoala din care provine şi mediul românesc care l-a germinat şi dedat unei perspective a artei universale, ar putea aduce surprize uriaşe. Nu pentru că Marin Gherasim apreciază în grad înalt neliniştile lui Van Gogh – „Vreau să exprim prin roşu teribile pasiuni umane“, mărturisea marele singuratic olandez –, nu pentru că uneori pasta groasă a unei pensulaţii nervoase creează spaţii de un cromatism de care Dubuffet nu ar fi străin, iar maeştrii americani ai deceniilor patru şi cinci din secolul trecut – un De Kooning sau Arshile Gorky, să zicem –, ar fi chiar foarte mîndri de noul lor companion. O mare tensiune se ascunde printre culorile puse în rama unor severe compoziţii. Marea lecţie a lui Cézanne – solitarul din Aix-en-Provence – este mereu prezentă. Nu e vorba doar de - spre încrîncenarea iţită dintr-un figurativ dus în abstract, ci de o construcţie/compoziţie spaţială ce se ridică din idee. Lucrările din colecţia Drumul – o întoarcere către noi înşine – sînt tensionate, aparent construcţii cuminţi, pe mai multe niveluri, inclusiv cromatice, care relevă un Dumnezeu ascuns mereu privirilor noastre.

Interesantă combinaţie ar fi ieşit dintr-o posibilă asociere a porţilor lui Gherasim cu cele ale oraşelor nelocuite din lucrările lui De Chirico, străzi pustii, ferestre închise, uşi zidite. O lume nelume, cu umanitatea, dacă nu exclusă, absentă-prezentă undeva, dincolo de ziduri. Asocierea unui pictor român la arta universală nu ar fi dintre cele mai nepotrivite. Mai ales acum, într-o perioadă de efervescente contacte şi forme de comunicare, nu întotdeauna bine asimilate. Aici credem că se află şi mesajul indus de arta lui Marin Gherasim. Ne gîndim cu nostalgie şi revoltă resemnată la destinul unor mari figuri ale artei şi ale culturii româneşti cărora destinul – sau cine? – nu le-a permis să iasă din orizontul, deseori sufocant, strîmt, în mod cert şi autosuficient al artei româneşti. Şi aici ne gîndim nu doar la Luchian şi Pallady, la Andreescu, Tonitza sau Şirato, la Ciucurencu, Horia Bernea, Nicodim sau, de ce nu, Ion Dumitriu, dar şi la un întreg şir de mari maeştri ai artei româneşti, mulţi dintre ei, contemporanii noştri. Marin Gherasim a închis o expoziţie, dar lasă deschisă poarta viitoarelor sale zidiri artistice

Sursa: http://www.observatorcultural.ro/Zidirile-lui-Marin-Gherasim*articleID_29013-articles_details.html

Pictorul MARIN GHERASIM - "Prin Craciun ne pastram identitatea crestina"

Fecioara cu Pruncul (Icoana din Laz, Valea Sebesului)

* Orice intalnire cu maestrul Marin Gherasim iti lasa o impresie intensa, la fel ca si pictura sa. De ani buni, impins de o delicata fervoare a credintei, el picteaza o lume esentializata, coborata parca din Scripturi si din icoane. O lume din care respira smerenia si renuntarea de sine a vechilor zugravi de biserici *

"Sa traim in lumina"

- Revista "Formula AS" se incapataneaza de ani de zile sa salveze memoria Craciunului de altadata, pe cand el era praznuit ca o mare sarbatoare crestina: nasterea lui Hristos. Acum semnificatia lui s-a pierdut, inlocuita de un Craciun al cadourilor si al meselor imbelsugate. E bine ce facem? De ce trebuie pastrat spiritul originar al Craciunului?

- Eu cred ca semnificatia curata si straveche a Craciunului nu s-a pierdut la romani! Si taranii, si orasenii tin inca aceasta sarbatoare cu pietate, cu religiozitate, iar bisericile sunt pline, si peste an, si la marile sarbatori crestine. Eu nu vad un pericol de abandonare, de disparitie a trairii noastre religioase. Daca ea s-a mai diminuat, asta se intampla mai mult la oras, si acolo, mai ales in mediul snobismului intelectual, care, din dorinta de a primi un certificat de buna purtare din partea Occidentului, este dispus sa dispretuiasca obiceiurile si sa intre in corul denigratorilor traditiei crestine. Sigur, exista si printre intelectualii nostri multi credinciosi, dar sunt si foarte multi care au trait prin strainatati, si in loc sa duca acolo ceea ce este autentic si profund in spiritualitatea poporului lor, au invatat lectia negatiei, in spiritul Europei atee, pe care incearca s-o aplice si in Romania. Sa nu uitam ca in Constitutia europeana nu s-a acceptat sa se spuna ca Europa are origini crestine. Demersul de ani de zile al revistei dvs. capata, in acest context, o mai mare greutate. De ce avem nevoie de spiritul originar al Craciunului? Pentru ca prin Craciun ne pastram identitatea noastra crestina.

Ca si prin toate traditiile noastre. Ne pastram spiritualitatea ortodoxa, ca ax moral si spiritual de popor in istorie. Caci noi suntem un popor care a primit invatatura crestina inca din inceputuri, ceea ce si explica vocatia romanilor pentru viata spirituala. Crestinismul a fost temelia formarii noastre. De aceea, poporul roman este si azi un popor bine credincios, si asta se simte mai ales la tara, acolo unde credinta si traditiile legate de Paste si de Craciun sunt foarte puternice. Acolo nu exista o degradare a puritatii celei vechi, a Craciunului. Aceasta curatie trebuie sa o pazim neincetat, ca sa nu ne pierdem si noi odata cu ea.

- Cum sa ne pregatim sufleteste pentru cea mai luminoasa sarbatoare de peste an? Exista trepte ale initierii?

- Intai de toate, trebuie sa nu ne indoim de minunea Nasterii Domnului. De minunea intruparii lui Dumnezeu. Trebuie sa ne patrundem de miezul tainic al intruparii lui Dumnezeu. Dumnezeu a coborat pe Pamant pentru mantuirea noastra si s-a jertfit pentru noi. Iar noi trebuie sa traim cu adevarat acest miracol, sa-l traim cu fiecare fibra a fiintei noastre. Sa laudam, sa cantam, sa ne bucuram de aceasta minune. Sa traim in lumina! Sa traim cu necesitatea luminii spirituale. Acestea sunt, cred eu, treptele initierii. Altfel, exista riscul ca miracolul Craciunului sa devina o simpla obisnuinta. Si sa se banalizeze. Sa fie o sarbatoare care vine si trece, fara sa lase urme in noi. O rutina a petrecerilor copioase.

- Intr-o lume pragmatica, dominata de televizor si de internet, miracolul despre care vorbiti, din pacate, este greu de intretinut, iar ritualul Craciunului pare anacronic si depasit. Colindatorii, atat de numerosi altadata, au disparut cu totul din Bucuresti...

- Credinta nu poate sa dispara din om, pentru ca ea a fost sadita in noi de cand e omenirea pe Pamantul acesta. Este asa cum spunea Mircea Eliade: "Omul se naste cu nevoia divinitatii in el. Dumnezeu nu este un moment, nu e o etapa din istoria omenirii, ci face parte din fiinta omului". De aceea, tehnologia nu poate sterge nevoia de miracol din om, nevoia credintei. Tehnologia nu poate sterge nevoia unei forte superioare noua, careia sa ne adresam si careia sa-i cerem cu incredere dragoste si ajutor. Asa ca vremea colindelor nu a trecut si nici nu va trece vreodata. Din contra, poate ca omul simte azi mai acut nevoia lor, puterea lor innoitoare. Bucurestiul nu inseamna Romania. Cat despre toata aceasta propaganda si cadere in derizoriu, pe care o fac presa, televizorul si internetul, acestea sunt incercari la care este supus omul. Sunt incercari mari. Numai ca si raul a fost dat ca omul sa aleaga. Iar puterea de a alege ne-a fost data, si ea.

Icoane pe sticla din Tara Fagarasului

Toate astea sunt ispite. Ele il forteaza pe om sa se defineasca, sa se decida de partea cui este. Sansa noastra este ca totdeauna exista o reactie de aparare in fata raului. Cei care promoveaza ideile acestea de destructie morala si fizica aproape ca nu au in vedere ca exista o reactie de aparare, care in timp va duce la anihilarea acestor provocari ale raului. Iar sarbatorile crestine, cum este si Craciunul, fac parte din armatura noastra de aparare impotriva raului.

- Chiar si minunile se laicizeaza de la un timp. Recent, un savant rus a marturisit ca a incercat sa demonstreze matematic cum a mers Iisus pe apa. Poate fi explicat stiintific misterul?

- Sa nu uitam ca exista oameni de stiinta profund religiosi. Unul dintre ei era Einstein. Iar cercetarea stiintifica nu este opusa credintei. Hegel spunea ca incearca prin argumente logice sa demonstreze existenta lui Dumnezeu. Omul de stiinta face la fel. Nu face decat sa descopere, a cata oara!, minunea creatiei. Mergand in profunzime prin analiza, savantul nu-L anihileaza pe Creator, ci Il reveleaza si mai mult. Spiritul stiintific adevarat si profund, iar nu tezismul ideologic, nu e in contradictie cu spiritul religios si cu revelatia crestina. Dimpotriva, stiinta aduce argumente suplimentare intemeierii credintei. Cu forta argumentului stiintific, omul se intoarce, pe caile revelatiei si credintei, si mai inarmat, mai puternic credincios. Eu nu vad o contradictie intre stiinta si credinta.

Un cer albastru si instelat

- Daca ar fi sa va pictati Craciunul copilariei, ce ar figura in tablou?

- Daca ne pastram copilaria si fragezimea inimii, imaginile inchipuite de noi ca artisti vor fi asemanatoare cu ale copilariei. Brancusi ne aminteste acest adevar mare: "Cand nu mai suntem copii, am murit demult!". Daca miracolul copilariei se pastreaza, orice imagine a mea va fi atinsa de acest miracol. Toate imaginile! Vedeti, eu am pictat "Ingeri", "Aripi albastre", "Tronuri", "Abside" transfigurate de lumina, "Porti de initiere", "Cartea Cartilor", "Potirul". Ele sunt imagini care mi-au populat fabulos copilaria, pentru ca tatal meu era preot si eu il vedeam mereu in mijlocul acestor simboluri liturgice si hristice. Iar daca ma gandesc la Nasterea Domnului, pentru mine imaginea Craciunului este un cer imens, albastru si instelat. Cerul care ne inconjura pe cand mergeam sa colindam. Aceasta este imaginea Craciunului copilariei mele. In Bucovina nasterii mele, cerul are iernile o adancime greu de inchipuit si, in plus, este plin de stele extraordinar de stralucitoare, care vibreaza. De cate ori ma gandesc la colindele copilariei mele, imi amintesc cerul inundat de stele vii. De aceea am pictat si mai pictez si acum aripi albastre de ingeri, sau porti mari, de un albastru intens.

Inchinarea pastorilor (Icoana basarabeana - 1830)

Dar am si amintiri mai putin luminoase din anii copilariei. Imi amintesc, de pilda, cum, prin anii '50, in plina teroare a comunismului ateu, atunci cand aveau loc descinderi si arestari, facute cu salbaticie si cinism, la noi, in Radauti, se pastrau cu sfintenie toate obiceiurile crestine. Aceasta era si o forma de rezistenta neostentativa in fata urgiei. In acei ani, noi, copiii, impreuna cu parintii mei si prietenii lor, mergeam la colindat, din casa in casa. Si nu ocoleam nici casele din care oamenii tocmai fusesera ridicati miseleste. Nu ne era teama, chiar daca stiam ca suntem urmariti. Ii colindam pe cei loviti de napasta, parca mai cu foc. Era un act de solidaritate. Si tin minte ca eram primiti in casa, dupa ce cantam la ferestre, cu o bucurie neasteptata, de acele familii lovite de soarta. Aceasta este o imagine care m-a marcat si pe care o pastrez in suflet. Dar mi-a mai ramas si imaginea mea si a fratelui meu, mergand si colindand pe la rude. Eram atunci posesorul unui arsenal foarte mare de colinde. Colindam amandoi cate un sfert de ora. Eram cunoscuti in Radauti, pentru ca noi cantam frumos si asezat, cantam linistit si indelung. Pe cand aici, in Bucuresti, aproape ca s-a instituit un comert al colindelor. La Radauti era altfel. Pentru ca eram niste copii educati si aveam o anumita curatie interioara, scopul nostru era sa transmitem aceasta mare veste, de care noi eram foarte patrunsi. Si ce poate fi mai pur si mai curat decat un copil care sa iti vesteasca Nasterea lui Hristos?

- Cum era sarbatoarea Craciunului la dvs. in familie?

- Ne adunam mai multe rude la noi acasa. Tatal meu, Oreste Gherasim, era un preot de vocatie, de chemare autentica. Cand venea de la biserica, ne ridicam in picioare. Se aseza in capul mesei, spuneam toti rugaciunea, era o masa ritualica. Tata avea calmul si certitudinea omului profund credincios. Se simtea asta in tot comportamentul lui. Craciunul era o sarbatoare adevarata in familia noastra, care ne unea. Cantam colinde cu totii, tata avea o voce extraordinar de placuta. Lucrul acesta, mediul in care traiesti in copilarie, in care te formezi, oamenii pe care-i ai in preajma ta sunt niste repere pentru o viata intreaga. Si eu stau si ma gandesc acuma, cum ar fi fost pictura mea, arta mea, daca nu ma formam in acel mediu. Un mediu adanc spiritual, imbibat de credinta, dar si de cultura, pentru ca tatal meu era si scriitor. A scris foarte mult despre istoria Bucovinei, despre mai multe monumente de acolo, dar a scris si studii teologice. Si la noi in casa s-a facut si muzica. Fratele meu a facut vioara, eu am facut pianul. Se asculta muzica simfonica. Toate acestea simt acum ca lucreaza in mine. Un artist trebuie sa aiba motivatia si energia de a produce arta, imagine, trebuie sa aiba justificarea de a o face. Eu am aceasta justificare, care vine foarte de departe, din copilaria mea. Si sunt indatorat si recunoscator acelui mediu de familie in care am copilarit. Iar daca esti crescut in cultura si credinta, le vei transmite la randul tau si in familia ta, dar si acolo unde lucrezi. Eu, profesor fiind la Institutul de Arte plastice, cream momente de reculegere in postul Craciunului, impreuna cu studentii mei. O faceam fara nici un fel de ostentatie. Nu i-am obligat vreodata pe studenti sa picteze imagini religioase sau sa imi continue drumul. Dar o anume traire in duh crestin exista la clasa mea.

- Domnule Marin Gherasim, oare bucuria se poate picta? Bucuria Craciunului, de exemplu? Cum se transpune un asemenea sentiment in culori?

- Bucuria Craciunului trebuie pictata cu inima plina de incantare, ca o ofranda! Fara ambitii, fara orgolii de maestru, cu dragoste pentru ceilalti. Cu suflet senin, deschis, pentru a primi minunea. In ultimii ani, paleta mea s-a luminat. Culorile mele au devenit mai pure. Imaginea mai simpla, mai calma, mai asezata. E poate un proces firesc. Odata cu varsta, cauti repere certe, stabile. Imaginile se spiritualizeaza, ca si intreaga ta fiinta. Pot sa-l dau ca exemplu pe agitatul, tensionatul muzician care a fost Franz Liszt. El incepuse sa-i cerceteze la batranete pe Palestrina, pe Monteverdi, pe Vivaldi, pe autorii de madrigale. Avea nevoie de spiritualitatea lor luminoasa, transfigurata prin credinta, de elanul lor pur, spre Dumnezeu. Si pentru un romantic involburat ca el, oratoriile pe care le-a compus spre sfarsitul vietii au o spiritualitate intensa si transfigurata. Este altceva decat ce facuse pana atunci. Si eu, la randul meu, privesc cu mai multa intelegere spre "primitivii italieni", spre Cimabue, spre Fra Angelico. Nu pentru a-i imita. Ci pentru a intelege puterea lor de a transcende efemerul, de a cauta absolutul, sensurile inalte ale vietii si artei. De a-l cauta pe Dumnezeu. Caci daca iti pastrezi credinta si copilaria intacte, orice pictura ai realiza, ea e facuta cu bucurie sarbatoreasca. De parca ai trai un Craciun permanent.

"Omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti"

- Craciunul este si o sarbatoare a ingerilor, care au vegheat nasterea lui Iisus. Dvs. v-ati intalnit vreodata cu un inger?

- Mai intai, tin sa va marturisesc ca eu am simtit toata viata mea ca sunt aparat si indrumat de un inger. Si viata mea a fost una plina de incercari. Iar daca e sa va raspund daca am intalnit cu adevarat vreodata un inger, va voi spune ca da. Tatal meu era pentru mine, in usa altarului bisericii Sfantul Nicolae Bogdana din Radauti, un inger. Atunci, in clipele acelea, el era un preot transfigurat de har, nu semana cu cel de acasa, cel "de toate zilele". Si eu cred ca era un inger si pentru ca, la fel ca si ingerii, el facea legatura intre oameni si Dumnezeu. Mijlocea aceasta legatura cu o mare chemare, cu o vocatie profunda.

"Camasa"

Tata a fost, cat a trait, dar si dupa aceea, ingerul meu pazitor, ingerul meu bun, care m-a calauzit si care ma calauzeste mereu, ma apara de rau, ma inalta. Dar el nu a fost singurul inger din viata mea! Intalnirea cu copiii, cu lumea lor, cu privirea lor pura este, de asemenea, o inlantuire cu lumea ingerilor. Renasterea a figurat ingerii dandu-le chip de copii. Astazi, cand ma priveste senin nepotica mea, Rebeca-Ana, in varsta de sapte ani, ma simt in preajma unui inger de lumina. Si asta mi se intampla inca de cand era mica si o tineam in brate, iar ea ma privea direct in ochi, asa cum numai un copil face. Oamenii maturi privesc mai in laturi, cum se spune la noi in Bucovina, "priveste sub laita". Dar ea ma priveste direct in ochi si am senzatia ca sunt in fata unui inger.

- De la o vreme, ingerii sunt foarte prezenti pe pamant. Pretutindeni, in lume, tot mai multi oameni marturisesc ca se intalnesc, aievea, cu ei. Oare necazurile si fricile noastre ii cheama? Omenirea, aflata in deriva, are nevoie de paznici ceresti?

- Intr-o lume meschina, fara orizont spiritual, sufocata de interese meschine, pragmatice, intr-o lume falsa, ipocrita, egoista, fara grija de celalalt, fara iubirea aproapelui, omul simte nevoia unei lumi mai pure, mai drepte, a unei lumi calauzite de cinste. A unei lumi a valorilor stabile, eterne. A unei lumi calauzite de spiritualitate. Aceasta este lumea ingerilor! Care proslavesc Creatia, Il proslavesc pe Dumnezeu, Il doxologesc fara incetare. Cu adevarat, omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti! De paznici care sa aduca legea cea buna a lui Dumnezeu, nu legea cea stramba a oamenilor, legea care sa aduca dreptatea absoluta. Brancusi spunea in aforismele lui: "Frumusetea este echitatea absoluta". Omul are nevoie de pace, si in suflet, si pe pamant. Frumusetea aduce pace, aduce bucurie. In lumea culturii, a artei, oamenii sunt obositi de prea multe distorsiuni, de parodie, de cultivarea si venerarea grotescului, de disimulari de tot soiul. De lumea lui "ca si cum", nu lumea adevarului. Si atunci, unii cauta refugiu in orizontul de puritate al ingerilor. Unii, nu toti. Altii raman fascinati de Lucifer.

Dumnezeu cel mititel

- Lumea din preajma noastra e plina de nesiguranta si griji. Cum reusiti sa intrati in atmosfera celesta a Craciunului?

- Pentru mine e o perioada de "asezare in sine", de parasire a vietii abrazive de fiecare zi, de intoarcere in lumea sarbatorii, a ritualului, a trairii ritualice, transfigurate. Este o perioada a linistii, de incetinire a ritmurilor vietii trepidante. O perioada de staza si de extaza, prin rugaciune.

"Cartea Cartilor" - Picturi de Marin Gherasim (2)

E o vreme de curatie, de primenire interioara, cand "omul cel vechi" ramane in urma si se naste "omul cel nou din noi", cand suntem apti sa-L primim in noi pe Cel fara de inceput, pe Cristos Mantuitorul. Cand suntem apti sa ne nastem si noi din nou. Pentru ca asta este Craciunul pentru noi: o nastere si o renastere permanenta in Duh.

- Le puteti dedica cititorilor nostri o colinda pe care o cantati in anii copilariei? Sau poate o rugaciune...

- Da. Le dedic cu drag si din suflet versurile pline de fragezime ale unui Vicleim, pe care l-am auzit in Bucovina copilariei mele:
"Ia-n sculati, boieri, sculati,
Domn, Domn in cer,
Ia-n sculati si va spalati,
Domn, Domn in cer,
Ca va vin colindatori
Noaptea pe la cantatori
Si nu va fac nici un rau
Si v-aduc pe Dumnezeu,
Dumnezeu cel mititel,
Mititel si-nfasetel.
Fasa alba de matasa
Sa-i fie moale la oasa.
Cu scutecul de fuior,
Moale pentru trupusor.
Cu chitia de bumbac
Sa-i fie moale la cap."
Dumnezeu devenit un copil delicat si fragil. Iata o imagine si un adevar extraordinare. Dumnezeu care trebuie aparat si ocrotit de om, de noi toti... Cu acest ultim gand, va doresc tuturor Sarbatori fericite!

Sursa : Formula As, nr. 1000 Anul 2011 http://www.formula-as.ro/2011/1000/spiritualitate-39/pictorul-marin-gherasim-prin-craciun-ne-pastram-identitatea-crestina-14574

Marin Gherasim

Seniorii picturii romanesti. Marin Gherasim . "Pictez pentru ca am ceva de spus si, mai ales, de aparat".

Fac gloria Romaniei in lume, fiind acasa aproape necunoscuti. Artisti de geniu, in fata carora occidentul pune genunchiu-n pamant, marii nostri pictori nu au loc nici in presa autohtona, nici la televiziunile preocupate de promovarea nimicului, nici pe lista de sarcini a vatafilor din cultura. Pe cat de mari, pe atat de impinsi in uitare, creatia lor da culturii romane valoare in aur si pasaport international

Scara ingerilor

- Incununat de premii nationale si internationale, prezent in expozitii mai multe decat filele calendarului, pretuit si iubit de impatimitii artelor plastice, mai tine minte oare maestrul ce sunteti, clipa cand ati tresarit prima data in fata culorilor?
- Ma trag dintr-o familie bucovineana cu radacini taranesti. Inca de mici copii, parintii ne duceau intr-un fel de drumuri initiatice pe la toate manastirile din Bucovina. Incat eu chiar am deschis ochii pe acele minuni extraordinare! Si cand esti copil si vezi Scara ingerilor de la Sucevita sau Judecata de Apoi de la Voronet, nu se poate sa nu fi marcat! Dar pentru pictura ca profesie, am optat tarziu. Terminasem liceul si voiam sa merg spre geologie, eram fascinat de tot ce sta ascuns - minerale, pietre pretioase si tainice pe care le inghite pamantul. Dar am ales pictura. Si asta o datorez manastirilor Bucovinei, imaginilor intiparite in copilarie, ale acelor sfinte bijuterii.
- Care au fost primele dvs. incercari de a picta? Si ce le-a urmat?
- Pictura a fost ca o obsesie pentru mine. De pe la 7 ani, am desenat si am pictat aproape tot timpul! Imi amintesc cum mi-am desenat in caietele de scoala toti profesorii, si colegii mei se amuzau de asemanare. Dar si parintii imi incurajau dragostea pentru pictura, caci imi cumparau tot timpul carti de arta. Asa ca am avut biblioteca mea de arta inca din copilarie. Si eram destul de mic cand citisem deja Istoria Artelor a lui Tafraly sau pe cea a lui George Oprescu, pentru ca, pe deasupra, un unchi de-al meu care facuse Academia de Belle-Arte, imi daduse si toate cartile lui de studentie. Cam asa a fost copilaria mea: cotropita de fervoarea picturii, dar si a lecturilor despre arta. Mai tarziu, in momentul in care m-am decis ca voi fi cu adevarat pictor, mi-am incercat puterile de vreo trei ori la Institutul Grigorescu - pentru ca aceasta era "norma" minima. Pictorul Vladimir Zamfirescu a dat de sapte ori, el era proverbial! In facultate, profesorul meu a fost Angheluta, om talentat, dar dus de fire catre glorie si functii sociale. Insa uneori te formezi nu numai pe langa personalitatile exemplare. Incat cei sase ani de facultate au fost o lupta corp la corp cu profesorul meu, o lupta din care am iesit intarit si mai bine definit. Pentru ca exista si o capcana: elevii marilor profesori care erau pe atunci Ciucurencu si Baba, au fost uneori atat de marcati de ei, incat n-au iesit nici pana in zilele noastre de sub autoritatea si viziunea lor. E bine, dar si periculos sa fii in preajma unei mari personalitati; patesti ca fluturii ce-si ard aripile. Nu mai esti tu!...
- Radacinile dvs. bucovinene se simt si azi, atunci cand luati penelul in mana?

Bunicii pictorului Marin Gherasim. In mijlocul familiei (jos, stanga), tatal pictorului, elev.

- Eu ma mandresc ca ma trag dintr-o familie de tarani. Bunicii mei erau tarani din satul Marginea, de langa Radauti, sat vestit pentru ceramica lui neagra, singurul loc din tara unde se face asa ceva. Si, fapt extraordinar, ceramica neagra din Marginea s-a pastrat neintrerupt din neolitic si pana azi! Asta spune ceva despre oamenii de acolo, care au un soi de indarjire in a pastra ce-au primit - de la credinta in Dumnezeu si pana la costumul popular. Bunicul din partea tatalui era cantor bisericesc in Marginea, un om cu mare dragoste de carte, abonat la publicatii de cultura, dar si de politica, de la Viena. (Bucovina era inca sub austrieci.) Si, in acelasi timp, bunicul era un om credincios, induhovnicit. Desi nu erau niste tarani bogati, bunicii au tinut ca pe toti cei 13 copii ai lor sa-i poarte prin scoli. Asa ca multi dintre ei au ajuns oameni invatati. Cel mai important a fost Vasile Gherasim, unul dintre exegetii lui Eminescu, care s-a ocupat de originea taraneasca si romaneasca a marelui poet. Pe atunci, Eminescu inca era socotit, ba de origine ruteana, ba polona. Dar Vasile Gherasim a gasit in satul Calinestii lui Cuparencu, in condicele bisericesti, primele atestari ale familiei Eminovici, o familie pur romaneasca. Si a facut si arborele genealogic al familiei. George Calinescu, in "Viata lui Eminescu", il pomeneste de nenumarate ori pe acest frate al tatei. Tatal meu, la randul sau, a facut teologia la Cernauti si a fost toata viata lui preot la biserica Sfantul Nicolae-Bogdana din Radauti - una dintre cele mai vechi si frumoase biserici din tara, zidita in vremea lui Bogdan Voda Descalecatorul. Tata a si scris mult, a avut si o revista teologica si, impreuna cu mama, a tinut sa ne dea noua, copiilor, o instructie buna. Cu siguranta ca atmosfera spirituala in care am crescut a trecut mai tarziu in artistul din mine.

Memoria absidei

- De ce pictati, domnule Marin Gherasim?


- Pictez ca sa nu se uite. Una din temele mele permanente este cea a memoriei, a rememorarii. Stim ca din istorie ramane foarte putin. Exista o entropie in istoria lumii, a omului, o pierdere de lucruri importante. Iar tema mea, "Memoria absidei", tocmai despre asta vorbeste. Am mai spus-o: in anii in care la noi bisericile erau daramate, eu le reconstruiam in chip simbolic in picturile mele. Am inceput sa pictez abside prin 1973-1974. Si de atunci le imbunatatesc si le schimb intruna. Ele sunt firul rosu al picturii mele. In jurul lor se inlantuie toate celelalte teme ale mele. Intre ele, poate cea mai draga, imi este tema Pomelnicului. Tatal meu, fiind preot, aducea intotdeauna acasa acele biletele pe care le primea in usa altarului, spre pomenire. Si tata niciodata nu le-a distrus. Le pastra ca pe niste lucruri sacre, incredintate lui. Eu, copil fiind, le vedeam. Si erau nume vechi acolo, de oameni ce nu mai erau. De atunci, eu am sentimentul cert, ca in clipa in care scriu numele unei persoane care a existat, o inviu. Dar mai pictez si niste semne de aparare, cum ar fi Scutul si Coiful. Sunt aproape magice. De fiecare data, in expozitiile mele, le pun langa tablouri. Absida la mijloc, in stanga Tronul si in dreapta un Scut. Permanent mi-am aparat picturile cu cate un semn.
- De cine vreti sa va aparati pictura?


- De agresiunea asta violenta a omului, dar si a timpului. Pentru ca si timpul, el insusi, e distructiv. Asadar, acestea sunt cateva dintre motivele pentru care pictez. Pentru ca nu pictez ca sa fac tablouri, cu dinadinsul. Pictez pentru ca am ceva de spus si, mai ales, am ceva de aparat.

Pomelnic

- Desi ceea ce pictati dvs. nu sunt icoane, eu cred ca arta dvs. sta sub semnul credintei. Sunteti credincios?
- Da, sunt. Si socot ca credinta nu e un act de deliberare, e o chestiune de vocatie. Esti nascut, esti facut asa. Viata si pictura mea stau sub semnul credintei si al valorilor spirituale ale ortodoxiei ca ax interior, ca reper fundamental de viata. Eu cred cu convingere ca nici nu putem trai asa, ca frunza-n vant, fara un reper. Noi trebuie sa ne raportam permanent la niste valori de spiritualitate si de moralitate, care ne intaresc si ne dau sens vietii. Fara ele, ea ar naviga in deriva. Eu am avut sansa prin parintii mei, prin tatal meu, in special, sa deschid ochii spre acest miracol extraordinar care este religia crestina ortodoxa. Si in plin comunism, si-n plin ateism militant, asta a fost reduta mea, locul de repliere in care m-am simtit stapan pe mine si am simtit ca am repere ca sa pot supravietui. Pentru ca au fost oameni care n-au rezistat - unii s-au imbolnavit, au innebunit, altii au disparut -, or, pe mine credinta m-a ajutat in primul rand sa supravietuiesc.
Si, in al doilea rand, a insemnat substanta pentru arta mea, pentru pictura mea. Adica pentru ceea ce voiam eu sa comunic oamenilor prin imagini. Cum ati observat bine, eu nu fac icoana. Dar eu cred ca pictura mea este, totusi, o pictura religioasa. Eu iau din icoana anumite motive care au incarcatura lor de sens, dar le pun in contexte. Si atunci icoana dainuie, "pluteste" cumva in tablourile mele. Pentru ca Tronul, Treptele, Absidele din tablourile mele exista si in iconografie.

"Sa-ti construiesti tabloul ca pe o catedrala"

- Cum pictati, maestre? Cum vi se "intampla"? In fond, creatia artistului este tot un act demiurgic, nu-i asa?
- Mie mi-e teama s-o numesc asa! Eu cred ca omul, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, are sadit in el si darul de a crea. Si trebuie sa-I fi placut lui Dumnezeu sa stie ca faptura pe care a zamislit-o Ii continua Creatia, Ii continua si dezvolta energiile pe care le-a insuflat. Dar nu cu orgoliul demiurgului sau al geniului, ci aproape ca o datorie, chiar.
- Cum simtiti aceasta stare de gratie?
- Aici cred ca-i misterul! Mai intai, ma pregatesc pentru lucru: prin interiorizare, prin reflectie, prin lecturi; ma impregnez - prin muzica, poezie, filosofie. Toate ma formeaza intr-un chip adanc, dar in clipa creatiei, a lucrului - bogatia asta de informatii trece intr-un plan secund; nu sunt prezente atunci cand pictez. Ele fac parte dintr-o latenta. Dar simt ca fara aceasta latenta, eu n-as putea sa trag nici o linie. Si cand incep sa pictez, imi apare nevoia pura de a plasmui. Sa construiesc prin imagine. Asta ma trimite, ma impinge spre sevalet. Este un pictor francez, Roger Bissire, care a spus odata ceva foarte frumos. Spune el: "Sa-ti construiesti tabloul ca pe o catedrala". Un lucru extraordinar.
- Explicati, va rog...
- Intai de toate, asta inseamna ca trebuie sa ai sfiiciune si credinta profunda cand te apuci sa-ti construiesti tabloul. Sa ai smerenia pe care o aveau vechii mesteri cand ridicau un edificiu. Pentru ca frescarii, pictorii de icoane, dar si constructorii de biserici, inainte de a porni la lucru, posteau si se rugau. Si atunci, ca sa-ti poti construi tabloul ca pe o catedrala, asta te obliga la o anume smerenie si interiorizare. Sa fii impregnat. De bine si de frumos. Asa ca eu, intotdeauna am nevoie, cand vin aici, la atelierul meu, de cateva ore bune, pana sa ma apuc sa lucrez. Nu pot sa dau buzna la lucru, am nevoie de aceasta decantare, de aceasta pregatire interioara. Si, uneori pornesc de la un sentiment al lucrului pe care am sa-l fac. Si nu ma feresc de asta, chiar daca unii considera ca ideea de sentiment cu care lucreaza artistul e ceva minor. Cum adica sentiment? Asta miroase a sentimentalism... Dar sentimentul este un lucru extraordinar, nu se poate face arta daca nu ai acest sentiment adanc a ceea ce vrei sa faci, sa plasmuiesti. E o anume stare interioara pe care trebuie s-o ai. Unii o numesc inspiratie. Sau viziune. Dar viziunea tasneste si dintr-un sentiment pe care il ai asupra vietii si culturii.

Fotografie "subversiva": Grupul 9+1 (grupul fondator, grupul nesupus...) in 1981

Generatia stralucitoare

- Apartineti unei generatii de mari artisti, toti extrem de diferiti ca expresie. Cat au contat ceilalti pentru dvs.?
- Generatia noastra este generatia anilor `70, atunci ne-am manifestat noi mai puternic. Iar diversitatea noastra cred ca e o consecinta a necesitatii de a fi autentici. Eu ma simt foarte indatorat generatiei mele. Daca nu ar fi fost acesti oameni langa care m-am format si am intrat in viata artistica, poate ca nici drumul picturii mele n-ar fi fost acelasi. E foarte important pe cine ai langa tine; cu cine inaintezi pe acest drum plin de taine. Binecuvantez intamplarea ca fac parte dintr-o generatie tare. Caci daca am avut langa mine artisti cu viziuni puternice si cu caractere la fel - asta m-a obligat. A fost o provocare extraordinara careia a trebuit sa-i fac fata. Iata, e suficient sa-i numesc pe cativa, ca sa va dati seama: Horia Bernea - un artist total, Teodor Moraru - o mare forta creatoare, Serban Gabrea (acum traieste in Germania) - un artist complex care a facut si tapiserie si sculptura, George Apostu - despre el nici nu mai e nevoie sa spun ce a insemnat in generatia mea si ce viziune noua aducea el atunci, dupa razboi; Vasile Gorduz - alt artist de mare anvergura; Florin Ciubotaru - un artist foarte imaginativ, foarte creativ; Napoleon Tiron, Silvia Radu. Dupa aceea, sunt acei ceva mai tineri ca mine: Sorin Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu, Stefan Caltia, Alexandru Chira - ca sa nu-i numesc decat pe cei din Bucuresti, de care am fost mai apropiat. Si trebuie sa-l amintesc si pe Iliescu-Calinesti - un artist foarte puternic si care sper sa nu fie uitat. Pentru ca observ cu tristete ca in Romania daca dispari, se asterne si tacerea. Dar generatia mea cred ca a facut un pas in plus, esential: noi am incercat sa punem arta sub semnul spiritualitatii, al credintei in Dumnezeu. Asta nu inseamna ca ignoram valorile estetice, dar noi am simtit nevoia sa le ridicam catre ceva mai inalt. Sigur, sursele noastre au fost tot nationale, ca in pictura noastra interbelica - satul romanesc transpare in forta in pictura lui Ilie Boca, a lui Bernea. Dar pictura lui Bernea, cu prapurii si cu interioarele lui de biserici, la fel imaginile mele care vin din traditia bizantina - toate sunt altceva decat ce s-a facut pana la noi.

Grupul nesupus

- Ati facut parte si dintr-o faimoasa si frumoasa grupare de artisti, grupul 9+1. Ce amintiri aveti cu ei?
- Grupul nostru nu s-a nascut cu un program anume. Ce ne-a legat pe noi era ca fiecare aveam o personalitate distincta. Aceasta a fost chiar conditia de a expune impreuna. Prima noastra expozitie a fost in 1982, iar in `90 a fost ultima aparitie, la sala Dalles. Grupul s-a nascut si ca o reactie polemica la regimul comunist de atunci si la ideologia sa artistica. Il aveam cu noi pe Andrei Plesu, care ne scria niste prefete sub forma de dialoguri platoniciene, si care erau pline de clinciuri subversive: vorbeau despre solidaritate in termenii Solidaritatii poloneze; despre forta celor care nu se cunosc, dar se stiu sau se banuie, intr-o vreme in care regimul se temea ca de tamaie de unirea, de trezirea romanilor. Imi amintesc cum o data, prin 1982-1983, am expus ca sa sfidam, chiar la muzeul partidului (azi Muzeul Taranului). Si cand totul a fost pus pe perete, politrucii au ingalbenit de ce-au vazut. Dar era prea tarziu, expozitia era anuntata, asa ca am iesit in public. In acei ani, noi am provocat multe batai de cap cenzurii si politrucilor partidului. Dar au inchis ochii pentru ca trebuia, nu-i asa, "sa avem si noi falitii nostri" - artistii de avangarda, liberi.
- Dupa `90, drumul dvs. si-a continuat implinirea. Iata, chiar anul trecut, dvs. si alti cativa plasticieni romani ati obtinut un succes rasunator la Paris. Cum a fost acolo?
- Numai simplul fapt ca a fost invitata Romania, si a fost un succes! Am expus la redeschiderea Salonului de la Grand Palais - Gheorghe Anghel, Cella Neamtu, Cristian Bedivan si cu mine. Prezenta noastra a fost remarcata de presa, de televiziune, ni s-a oferit un pavilion central in cadrul expozitiei si ne-am dat seama ca arta noastra e bine primita, chiar si din discutiile cu artistii francezi. Pentru ca acesta e cel mai bun test: reactia celor din profesia ta. Si la sfarsit, Cella Neamtu a luat medalia de aur pentru tapiserie, iar Gheorghe Anghel, eu si cu Cristian Bedivan - medaliile de argint pentru pictura si sculptura. Asa ceva nu se mai intamplase: toti artistii expozanti ai unei tari sa fie laureati! Si n-o spun cu orgoliu, ci gandindu-ma ca daca ar fi mai multa toleranta si profesionalism si in Romania, ne-am pretui mai demn valorile si am avea mai multa incredere in noi.

Marin Gherasim, tanar asistent universar, impreuna cu studentul Horia Bernea

Pauza de destin

- As dori sa vorbiti acum despre conditia, despre viata plasticienilor romani in ziua de azi.
- Paradoxal, dupa 1989, conditia artistului din punctul de vedere al sigurantei vietii a devenit mai proasta decat inainte. Din ratiuni ideologice si propagandistice, regimul comunist incuraja cumva o anumita arta, prin achizitii - desigur, arta cu tenta ideologica puternica. Aceasta sursa de existenta disparand, artistul a fost lasat, dupa 1989, la voia intamplarii. Sa se descurce cum poate. E adevarat, in primii ani de dupa revolutie, Ministerul Culturii a mai facut cateva achizitii care au intrat in patrimoniul Muzeului de Arta Contemporana si s-au putut vedea la expozitia ce s-a numit "Depozit", lucrari bune, multe foarte bune, si care ar putea sa fie nucleul unui adevarat muzeu de arta contemporana, daca s-ar mai face si alte achizitii. Dar a urmat o pauza de o mare gravitate pentru destinul artei romanesti. Si chiar pentru viata artistilor. Acesta e momentul prin care trecem acum: fiecare isi urmeaza vocatia cu sacrificii enorme. In vreme ce nu exista nici un achizitor, o politica de achizitie a autorilor de arta, iar statul nu se implica in nici un fel. Desi, pentru arta plastica, ar trebui s-o faca. Pentru ca e o arta care se poate face numai cu mari cheltuieli. Dar sa speram ca vom iesi din acest paradox al libertatii. Pentru ca suntem liberi sa cream neingraditi, dar suntem liberi si sa murim de foame sau in anonimat. Poate ca intr-o stare inca mai dramatica este tanara generatie de artisti. Ei sunt plasticieni de mare valoare, ce vin cu un ton foarte personal in arta romaneasca de azi - un ton cu accente expresioniste, uneori virulente, o arta de mare prospetime - si care, tot asa, sunt lasati sa traiasca... te intrebi din ce. Asa ca in perspectiva, tabloul e destul de sumbru.
- Si atunci, care credeti ca va fi viitorul artei plastice romanesti?
- Exista totusi o speranta. Pana la urma, la cat de bine este vazuta cultura noastra in Occident, va trebui sa devenim increzatori in steaua noastra. Si mai e ceva. Occidentul traieste o criza. Uneori, nu numai somnul ratiunii, ci si libertatea poate sa nasca monstri. Libertatea prost folosita in arta. Poate sa para un paradox si acesta. Dar eu stiu multe despre arta care se face astazi in Occident si-mi dau seama ca aceasta libertate de optiune pentru o arta pur viscerala sau cu accent erotic excesiv sau pentru ceea ce e legat strict de pamantesc, de corporal, toate duc pe un drum infundat. Si la fel, pierderea dimensiunii Sacrului de catre occidentali - care la ei e o realitate extrem de ingrijoratoare -, pierderea drumului catre Dumnezeu, in contextul aceleiasi libertati nemarginite... Toate astea cred eu ca au dus, intr-o buna masura, la secatuirea artei occidentale. Or, raza de speranta pentru arta romaneasca este ca la noi inca s-a mai pastrat o dimensiune a Sacrului. Apoi, in arta noastra, nu numai ca nu s-au pierdut, dar au fost recuperate puternic traditia spirituala bizantina sau arta romaneasca arhaica... Toate acestea, care sunt foarte vizibile pe o portiune a artei noastre actuale, cred ca trebuie sa ne dea nadejde. Pentru ca intotdeauna acest popor, in clipele lui grele, s-a retras pe reduta credintei, in forta ocrotitoare a lui Dumnezeu. Si a convingerii ca Lumea e bine si drept alcatuita. Amandoua ne-au dat seninatatea si linistea pe aceste locuri greu incercate. Si tocmai aceasta perspectiva spirituala asupra vietii, dar si a artei, e rezerva noastra de incredere ca se va face cultura inalta aici - si pe mai departe.

Sursa: Formula As nr. 776, Anul 2007 http://www.formula-as.ro/2007/776/lumea-romaneasca-24/marin-gherasim-8121

MARIN GHERASIM in Revista AnticArtMagazin mai 2007 pag. 22-23

                                 MARIN GHERASIM in revista AnticArtMagazin mai 2007 pag. 26-27

Fondatã de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 septembrie 1887 Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
3 / 2007	imaginea în oglinda cuvântului	Acasa
Marin Gherasim «Reconstruirea absidei» Elena Dinu „Este nevoie sa se simtã in lucruri o miscare a sufletului, un palpit. E nevoie de a ajunge la expresia lãuntrului.” (Marin Gherasim, 1974, A patra dimensiune, Jurnal de atelier) Mãrturisire de credintã, de dragoste, un crez. Devenirea Artistului, Omului Marin Gherasim poartã (în)semnul „zidirii”, al actului creator prin excelentã, întru desãvârsirea fiintei. „Cã cine dintre voi vrând sã zideascã un turn nu stã mai întâi si-si face socoteala cheltuielii, dacã are cu ce sã-l isprãveascã?” (Luca 14, 28) Resursele sale interioare, fervente, proprii unei trãiri autentice, nemijlocite, conduc cãtre o înfãptuire artistica vie, „pâlpâitoare”, validã în orice context, o Lucrare ce nu cunoaste finalitate prin concretizarea plasticã ci „actioneazã” edificator la nivel spiritual, asupra privitorului. În fond, aceasta este marea artã. Absidele, Tronurile, Sfintele Vesminte, Cartea, Fântâna, Pomelnicele, Poarta a cãrei imaginalã(/rã) trecere epureazã spiritual, toate acestea fiinteazã, sunt vii, atâta timp cât, asemenea sfintelor icoane, propovãduiesc catoptric adevãruri înalte, ziditoare, „lucrând” efectiv în om. «Profesiune de credintã. Nu sunt interesat în chip esential decât de lumea omului, de „ce i se întâmplã unui om”, de soarta culturii în istorie. De dialogul lui pasionat cu „Mare Incognito”, cu Dumnezeu. Natura (inconstientã), lumea obiectelor inerte, mã intereseazã doar în subsidiar. Mã fascineazã viul, trãitul, trãirea. Mã fascineazã Sub genericul „Reconstruirea Absidei” - expozitie gãzduita de Muzeul National Cotroceni (10 mai / 10 iunie 2007) - este recreatã o întreagã lume, ca un memorial al durerii, o durere a înfrângerii în timpurile represaliilor comuniste, în care lãcasuri de suflet erau demolate, sacrificate, încercând a se încãtusa individul sub toate aspectele. Reactionând, strigãtul lãuntric al artistului s-a convertit în energie creatoare, având ca urmare reconstruirea mentalã, imaginalã a lãcasului, în ipostaze precum: Absida, Memoria Absidei, Martirikon, Absida-Martirikon, Reconstruirea Absidei. Acestea nu sunt ipostazieri de tip pur obiectual, ele sunt expresii testimoniale ale unei experiente trãite acut, motivul definind calitatea imaginalã a unei radiografii spirituale, vesnic purtãtoare de stigmatul martiriului. „Imaginea Absidei este simultan imagine pur picturalã si metaforã, simbol. Ea este zidire, edificare, constructie, imagine clãditã, dar în alt plan, în alt sistem de referintã (cel simbolic), este Grota, Muntele, Cupola celestã. Pãtratul rosu de la bazã este si poartã, dar si simbol al jertfei asezat la temelie, este, în altã ordine, pãmântul; hemiciclul superior este element arhitectonic – cupola, dar si spatiul celest, lumina, cerul. Subiectul cred cã are o fertilã deschidere semanticã, rãmânând, doresc sã cred, în chip esential, picturã. El este pentru mine Absida-Tron, Absida-Vatra, Absida-Temelie si toate acestea doar în mãsura în care imaginea se instituie ca un principiu al constructivitãtii prezidat de arheul arhitecturalului.” (Marin Gherasim) Antrenat în procesul de re/construire, artistul actioneazã cu febrilitatea gestualã a zidarului, „edificând” atât la nivel pictural, cât si în plan ideatic. „În modul cel mai firesc si spontan, am ales ca unealtã un fel de spaclu, cu care am început sã clãdesc imaginea ca un zidar, înãltând-o de la temelie pânã la cupolã. Cu o materie densã, ce continea si ingrediente strãine uleiului (nisip, praf de oxid de zinc si alte materiale), mi-am construit pictura cu sentimentul cã aplic mortar peste un suport dur de piatrã. Imaginea se edificã, se înãlta, crestea ca un zid. Poate cã niciodatã n-am folosit gestul mai „functional” ca în aceastã serie de lucrãri - niciodatã unealta, materialul, suportul si imaginea nu si-au rãspuns mai intim, nu au trãit un mai mare raport de necesitate.” (Marin Gherasim) Expozitia în totalitate relevã un drum, o viziune, o cãutare. Motive arhetipale - tron, boltã, fântânã, roatã, scut, înger - vietuiesc pictural - în cromaticã nobilã - proprie simbolismului transcendent, în contextul unei totale adecvãri spatiale, arhitectura muzeului creând o notã concordantã. Simbioza dintre material si spiritual, expresii plastice picturale conferite de o gesticã spontanã, materialitãti expresive, devin vehicule în exprimãri ale celestului, manifestând o calitate primordialã Creatiei - Lumina - nu o luminã superficialã, strãinã, inadecvatã, ci o luminã caldã, vie, din interior - lumina Icoanei. Mãrturisind: „Pictez pentru cã asa pot sã captez tot freamãtul meu interior, pictez pentru cã asa mã adresez mai bine celuilalt, celorlalti, pictez pentru cã asa pot sã dau mãrturie despre Cel ce le tine pe toate împreunã, în armonie, le are pe toate în grijã, îmi dã ratiunea, îmi dã noima de a exista.” (Marin Gherasim) Ca o retrospectivã tematicã, reunind în expozitie lucrãri cu tema „Reconstruirii Absidei” realizate în timp, definind un spatiu dincolo de perceptia vizualã, de contingent, creatia artistului Marin Gherasim vietuieste atemporal, datorita veridicitãtii cauzale, a zestrei spirituale asumate si „afirmate” constant. Sursa :  http://dochia.bravepages.com/revista_noua/3-2007/marin-gherasim.htm

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Decembrie   |   Numarul 402   |   ARTE VIZUALE. Marin Gherasim la 70 de ani

ARTE VIZUALE. Marin Gherasim la 70 de ani

Autor: Maria-Magdalena CRISAN

Atunci cind vorbim despre Marin Gherasim, cuvintul „exigenta“ este absolut necesar. Acesta este potrivit atit pentru creatia sa picturala, cit si pentru scrierile sale despre plastica romaneasca, unde remarcam rigoarea spirituala, „geometria“ analizei pe care o practica de fiecare data. A patra dimensiune, cartea pe care Marin Gherasim a publicat-o in anul 2003 la Editura Paralela 45, deschide si o alta imagine asupra acestei personalitati complexe a plasticii noastre contemporane. Pictor, profesor la Universitatea de Arte, prezent permanent, mai ales in revista Arta, cu analize teoretice asupra fenomenului plastic, Marin Gherasim defineste tipul artistului cerebral, care poate fi obiectiv atunci cind exprima opinii asupra creatiei unor colegi de breasla.

Pictura lui Marin Gherasim face parte din familia lucrurilor purtatoare de semn, a simbolurilor ce functioneaza ca repere ale unei culturi. Acum, dupa mai bine de patruzeci de ani, putem spune ca inca de la inceput el si-a propus sa introduca in pictura sa elemente definitorii ale spatiului nostru spiritual, din perspectiva intelegerii devenirii noastre.
Daca ar trebui sa definim teritoriul picturalitatii sale, asa cum l-am reperat de-a lungul anilor, constatam ca el tine de nevoia articularii fiintei in „zidirea“ continua a evolutiei ei istorice si culturale. Pictorul semnaleaza punctele forte ale acestui traseu, folosind elemente din antropologia noastra culturala, simboluri arhetipale menite sa conduca fiinta pe coordonatele firesti ale evolutiei. Temele picturii sale sint foarte expresive in acest sens, ele ne dau perspectiva unui program urmarit cu consecventa de-a lungul anilor.

In 1986, Marin Gherasim deschidea la Sala Dalles din Bucuresti o expozitie ce se intitula Drumul, inteles ca parcurs existential, cu etape, in care elemente ca Prispa, Vatra, Fintinile, Pragurile si Treptele dau sens oricarui destin. El aducea inca de atunci in discutie perspectiva profunda, ce tine de credinta intr-un loc primordial, intr-o determinare a fiintei noastre de care ar trebui sa fim constienti, fara a putea face niciodata abstractie de un dat, de un arhetip ce tine de spatiul nasterii noastre. In anii care au urmat, preocuparile lui au avut in vedere definirea acestui spatiu spiritual, aducind in imagini elemente a caror „citire“ deschide drumul spre simboluri-reper: Absida, Cupola, Tronul, Cetatea, Scutul, Poarta, Camasa. Toate acestea sint elemente ale unei structuri sociale si spirituale, elemente ale puterii si increderii, ce ne plaseaza pe coordonatele complexe ale alcatuirii lumii in datele majore ale istoriei sale. 

Cu o coerenta rar intilnita, acest tip de discurs aduce in pictura lui Marin Gherasim din ultimii ani suflul inefabilului, al atingerii nevazutului. Aripile de inger sint semnele ce concentreaza punctul cel mai de sus al acestui parcurs, un dialog spiritual facut din perspectiva culturalitatii, cu o realitate ce nu-si poate pierde, nu poate face abstractie de elementele ce au caracterizat in timp o comunitate. Lumea lui Marin Gherasim rememoreaza. Pictura lui povesteste, fara a fi analitica. In jurul geometriilor lui privitorul isi contextualizeaza imaginea, dezvolta povestea pe care fiecare o poarta cu sine, cauta drumul spre propria identitate. Ea reprezinta confruntarea permanenta cu trairi interioare puternice, pe care autorul acestor lucrari le supune unei continue analize, un teritoriu pe care se infrunta propriile certitudini si indoieli. 

Pictura lui Marin Gherasim aspira intotdeauna la esente. Realitatea citita la nivelul simbolurilor este zona de interes pe care el o cultiva, iar din contextul acesteia el extrage forma, reperul ce se perpetueaza in timp. El prefera elementele clare, simple, al caror orizont de semnificatii acopera un univers cultural bogat. In pictura lui Marin Gherasim, geometriile asaza intotdeauna gindurile in structuri riguros construite, rezultatul confruntarilor interioare, intr-un limbaj pe care pictorul si-l asuma, iar in procesul de mediere dintre simtamint si ratiune, aceasta din urma are intotdeauna prioritate. Pictorul face parte dintre artistii pentru care luciditatea este esentiala in procesul creator, doar prin intermediul ei imaginea poate fi convingatoare din perspectiva timpului si a spatiului pe care-l semnaleaza.

Pictura lui Marin Gherasim este rezultatul unui exercitiu continuu cu sine, cu propria constiinta, cu rigorile unui crez spiritual care il ajuta sa extraga din amalgamul realitatii constantele unui destin colectiv. Intre concret si metafizic, picturalitatea lui se asaza ca o „piatra de hotar“ pe acest drum al cunoasterii de sine, ce poate fi, pentru cel care traieste in preajma ei, un traseu calauzitor.
De-a lungul anilor, Marin Gherasim a cautat permanent sensul lucrurilor si al intimplarilor. Cu rigoarea cercetatorului, el a fost preocupat ca in primul rind prin lectura sa dea raspuns unor intrebari profunde, iar pictura sa este rezultatul acestui tip de investigatie, se bazeaza pe concepte ideatice, exprima concluzii, in esenta, ea face apel la un repertoriu de semne a caror expresivitate asociativa conduce intotdeauna la „continuitatea vietii“, asa cum nota pictorul in jurnal, la traditie.

In arta contemporana romaneasca pe Marin Gherasim il putem situa in contextul unei expresivitati plastice de factura bizantina, in care esenta apartine sacralitatii, iar din aceasta perspectiva el are capacitatea de a asimila modernitatea unui limbaj care, in multe privinte, a bulversat traditia reprezentarii. In acest sens, pictura lui ne obliga sa tragem concluzia ca geometria este masura care nu inhiba libertatea gestului, ea este cea care structureaza materia, da viata unei lumi de simboluri, prin care particularul este integrat generalitatii, cu conditia esentiala a pastrarii autenticitatii. Concluzia pe care sint tentata sa o consemnez asupra picturii lui Marin Gherasim este ca ma aflu in fata unui proiect existential, punctat de precepte morale, un crez asupra caruia autorul a meditat de-a lungul acestor ani. Este modalitatea prin care el s-a aparat de slabiciunile contemporaneitatii, fara insa a renunta sa inteleaga ceea ce se petrece in jurul sau.
Darul pe care Marin Gherasim il primeste la aniversarea celor 70 de ani este un foarte frumos album editat de Institutul Cultural Roman, o imagine complexa, ampla asupra creatiei acestui important artist contemporan, dar totodata si a contextului in care el si-a facut simtita prezenta. Ii uram „La multi ani!“ si puterea de a duce mai departe proiectele sale. 

Sursa: http://www.observatorcultural.ro/ARTE-VIZUALE.-Marin-Gherasim-la-70-de-ani*articleID_18907-articles_details.html

Imagini din Catalogul Expozitie Marin Gherasim, Muzeul de Artă Arad, 2011

Arca, Nr. 4-5-6 / 2011

Marin Gherasim - Memoria absidei. Reconstrucţia absidei

 Onisim Colta

Moto:

„Dezumanizării artei trebuie să-i urmeze o nouă umanizare în rugăciune. Cine şi-ar pute închipui o altă ieşire?"

Gustav René Hoke

MIERCURI 6 APRILIE 2011, Muzeul de Artă Arad găzduia un eveniment de excepţie din ghirlanda de acţiuni, expoziţii, conferinţe fixate pe agenda anului în curs: vernisajul pictorului Marin Gherasim din Capitală. Aradul îi era dator maestrului cu organizarea unei personale întrucât la Bienala Internaţională – meeting point – arad biennial 2007, un juriu compus exclusiv din teoreticieni ai artei (prof. dr. Cons­tantin Prut, preşedinte, prof. dr. Alexandra Titu şi Ioan Iovan) i-a acordat lui Marin Gherasim, Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”.

Conform cutumelor pe plan mondial pe această li­nie stafurile bienalelor internaţio­nale obişnuiesc să organizeze anul următor derulării evenimentului o expoziţie perso­na­lă laureatului numărul unu.

Muzeul de Artă a îm­bră­ţişat imediat ideea şi a depus, în timp, toate diligenţele necesare pentru demararea acestui onorant proiect.

Spaţiul încăpător al Muzeului, Sala mare „Ovidiu Maitec” şi încă trei săli au cuprins, după o panotare concepută chiar de artist, 66 de picturi dintre care multe de mari dimensiuni.

Expoziţia (organizată sub curatoriatul istoricului de artă Adriana Pantazi), avea un dublu titlu „Memoria absidei”– „Reconstituirea absidei” şi cuprinde, alături de piese mai vechi un lot important de lucrări noi expuse pentru prima dată, aşa cum e spre exemplu ciclul „Înălţarea turnului”. O fericită inspiraţie a panotării, coroborată cu amplitudinea şi configuraţia spaţiului a dus la alcătuirea unui ansamblu expoziţional puternic, de o mare forţă de impact. Prezentările expoziţiei au fost făcute de personalităţi din sfera academică, profesorii Alexandra Titu, Constantin Ionescu Prut, Dumitru Şerban şi autorul acestor rânduri.

După bunul obicei al instituţiei muzeale, aceasta a finanţat un catalog color tipărit după conceptul artistului, în condiţii grafice ireproşabile, prefaţat de un admirabil text semnat de Horia Roman Patapievici. Marin Gherasim se numără printre acei puţini artişti gânditori care şi-au construit discursul plastic temeinic, analizând, reflectând la fiecare pas cu un grad de res­ponsabilitate pe care doar marii artişti şi-l asumă.

Din start trebuie spus că Marin Gherasim e un ar­tist care şi-a ancorat demersul în câteva repere puternice: învăţătura creştină, matricea stilistică şi spirituală autohtone şi tradiţia postbizantină a spaţiului Ortodoxiei (el vine din nordul binecuvântat al Bucovinei presărat cu chivotele lui Ştefan ce Mare şi Petru Rareş). Pictorul e deschis mereu spre experiment, spre cu­ce­ririle formale ale avangardei, dar pentru el experimentul nu e o aventură în sine ci vine ca un altoi pe trun­chiul robust al tradiţiei. Găsim în acest sens un fascinant pre­cedent creat cu secole în ur­mă, prin modul în care stilul nord moldovean al mănăs­ti­rilor, a­flat sub semnul „pers­pectivei sofianice” integrează organic într-un tot unitar, elemente arhitecturale din sfera goticului apusean. Elanul go­tic al contraforturilor, expresie a aspiraţiei pline de ardoare spre transcedenţă se întâlneşte cu imponderabilitatea acoperişurilor evazate de lemn care planează, parcă venite din cer, peste absidele pictate, peste spaţiul sacru al templului. Avântul înflăcărat spre înalt e temperat de întâlnirea cu calmul plutirii acoperişului într-un fel de coincidentia oppositorum. Prin experiment el nu mutilează amprenta identitară, ADN-ul moştenirii tradiţiei ci îmbogăţeşte forma cu noi valenţe, unghiuri de abordare plastică şi asta tocmai pentru că are un perfect simţ al „coeficientului de permanenţă din lucruri”. Cum spunea Pleşu într-un studiu „a avea simţul tradiţiei înseamnă a avea, în iureşul istoriei un inflexibil instinct al permanenţei”. Ne amintim în acest sens cum, prin anii ’70, sculptorul Isamu Neguchi, fostul ucenic al lui Brâncuşi, după vizitarea complexului de la Târgu Jiu, remarca cu amară satisfacţie faptul că mie­zul puternic de oţel al „Coloanei infinirii” a apărat-o pe aceasta din interior de stupidităţile istoriei. Aflase cu uimire de tentativa acelui june activist u.t.m. din anii ‘50 care mânat în luptă de miza câştigării locului întâi la concursul regional de colectare a fierului vechi, nu a reuşit să culce la pământ coloana cu tractorul cu şenile din dotare. Această anecdotă „râsu-plânsu” poa­te fi figura reflexivă a puterii axiale pe care o dă statornicia tradiţiei din inima unui demers artistic al unui pictor ca Marin Gherasim. Sub aspectul filosofiei artei sale pictorul vede actul artistic dincolo de valenţele sale estetice, formale ca pe un act moral.

Orientarea sa consună cu cea a unor modele mari de gânditori teocentrici precum Berdiaev venind din sfera bisericii răsăritene sau Hans Sedlmayr din cea a Vestului, catolic sau reformat. Berdiaev propunea prin una din cărţile sale, Un nou Ev Mediu, la nivel altitudinal, iar Sedlmayr semnaliza, analizând parcursul artei mo­der­ne, Pierderea măsurii şi Pier­derea Centrului.

Berdiaev spu­­nea că „avem puternice mo­tive să credem că puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate şi iden­titatea omului restabilită, de­cât prin o nouă epocă de as­cetism religios”^[1] iar Sedlmayr vorbeşte în privinţa artei moderne că „există un vi­ciu al noului cu orice preţ, e­xistă jocul cinic superficial şi bluff-ul intenţionat, există exploatarea rece a acestei arte ca mijloc de a dizolva toate formele de ordine, există în­sutită înşelăciunea poftei de câştig, autoprezentarea fără de ruşine a vulgarităţii: «caricatura Apoca­lip­sei»”^[2]

Preocuparea lui Marin Gherasim, care l-a urmărit o viaţă e de a se situa „sănătos” în plan existenţial, de a trăi ca artist în acord cu sensul învăţăturii biblice, cu ideea de înmulţire a talanţilor. Pleşu scria undeva că „a trăi în adecvare cu rostul propriu e a trăi cu faţa spre centru, a gravita în jurul unui adevăr bine ales”^[3]

Toată arta lui Marin Gherasim se află sub semnul centralităţii. El vede în actul artistic un act axializant atât pentru creator cât şi pentru privitor. Arta pentru el trebuie să fie un centru iradiant. Artistul se numără, din păcate, printre prea puţinii creatori de azi pentru care cultura nu-i ultimul cer de deasupra umanităţii, cum e pentru marea majoritate, ci doar calea regală, mediumul cel mai elevat care poate înlesni, poate hrăni aspiraţia omului spre celelalte ceruri de deasupra ei. El îmbrăţişează ca şi alţi câţiva plasticieni din această ţară gândul lui Schiller, sfatul adresat de marele poet şi dramaturg german tinerilor din vremea sa atât de valabil şi astăzi: „Trăieşte cu epoca ta dar nu fi creaţia ei, munceşte pentru contemporanii tăi dar fii pentru ei ceea ce ei au nevoie nu ceea ce ei laudă”. Ceea ce ei laudă ştim. Ce au nevoie? Artistul scrie o propoziţie scurtă în jurnalul său: „Să fii o fântână în deşert”. E un fel de a spune că arta trebuie, se cuvine să fie un mod specific de a potoli „setea de absolut”, de a hrăni prin ochi mintea coborâtă în inimă a semenilor, aspiranţilor spre marea taină, spre realitatea ultimă. De a activa în ei acea dimensiune „uitată în noi”, sacrul. Eliade spunea într-un interviu că „sacrul este un element în structura conştiinţei, nu un stadiu în dezvoltarea acelei conştiinţe”^[4], nu o facultate dobândită. Este un dat. Din moment ce omul s-a născut cu scânteia aceasta în suflet, cu sâmburele acestei aspiraţii spre absolut e limpede că doar reactivarea acestei dimensiuni uitate în om îi poate restabili acestuia echilibrul lăuntric.

Marin Gherasim prelucrează datele formal simbolice ale moştenirii postbizantine, le trece prin filtrul sensibilităţii proprii de creator modern, le distilează şi le restituie reconfigurate, epurate de orice anecdotică. El operează în principiu cu analogonul simbolic de factură anatomică – cum ar spune Liiceanu – selectând din întreg fragmentul de maximă relevanţă simbolică: absida, pragul, poarta, fereastra, aripa, cămaşa, fântâna, tronul, scutul, cartea, cupola, cupa, etc.

Absida este un laitmotiv central al repertoriului de motive al lui Marin Gherasim. Absida altarului e căuşul, receptaculul – releu care „captează”, locul în care coboară energiile subtile de o puritate absolută, ale Duhului Sfânt, la chemarea rugăciunii: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Vino şi Te aşează întru noi...”, rostite de preot înainte de începerea sfin­­tei liturghii.

Prin configuraţia sa for­mală, unitatea dintre baza rec­tangulară şi rotundul arcadei, absida e echivalentul simbolic al unirii dintre cer şi pământ, dintre stabilitatea terestră şi clopotul de lumină celestă ca­re coboară peste ea învăluind-o ca o binecuvântare. E simbolul arhitectural al lui Hristos întrupat, Om şi Dumnezeu într-o singură Fiinţă.

Ne vine în minte legat de aceasta un moment tul­burător ca încărcătură emoţională petrecut cu doar două, trei zile înainte de vernisajul lui Marin Gherasim la Arad, hirotonirea sculptorului Aurelian Bolea ca monarh la una din mănăstirile nord moldovene. Coborârea Duhului Sfânt în absida altarului şi revărsarea lui peste cei prezenţi a adus o stare de beatitudine ce nu putea fi descrisă de cei care au trăit-o, putea doar fi exprimată involuntar prin tăcerea înecată de lacrimile unei inefabile stări de mângâiere lăuntrică.

„Înălţarea turnului” e titlul ciclului cel mai recent de lucrări, de dimensiuni ample, care constituia nucleul de forţă, capul de perspectivă al expoziţiei lui Marin Gherasim. Nu e vorba de vre-un „turn de fildeş” care să-l izoleze pe artist de lume ci de o (auto) elevare interioară prin meditaţie şi trudă constantă, prin nevoinţe succesive. Este vorba de râvna zilnică, pas cu pas, a artistului de a se apropia, de a privi spre înalt, de a-şi onora statutul de fiinţă zidită după chipul şi asemănarea... (anthropos – cel ce priveşte spre înalt, spre cer). Este pivotul interior aşezat pe stânca tare a unui crez a cărui verticală ţinteşte spre un punct zenital de pe cerul realităţii ultime.

Brâncuşi spunea într-un aforism de-al său că: „Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe... Şi merită să încerci să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor înalte”^[5]. Perspectiva înaltă îi asigură artistului puterea de cuprindere, de a vedea lucrurile în coerenţa şi globalitatea lor. Pe o pagină din jurnalul său Marin Gherasim scrie că „a construi turnul înseamnă să-ţi construieşti fiinţa (opera) (Chiar dacă toţi sunt indiferenţi sau dacă toţi se opun)”. Drumul lui Marin Gherasim are ceva din drumul acelui personaj fabulos din Siberiada lui Mihalkov care îşi croia zi de zi un drum drept prin pădurea sălbatică a nesfârşitei taigale siberiene spre, nici mai mult, nici mai puţin, steaua de pe cer din zare.

„Reconstrucţia absidei” e de fapt forma prin ca­re artistul, încă de când, în anii comunismului autoh­ton, se demolau în demenţă biserici vechi de secole, re­construieşte simbolic templul prin recursul la motivul absidei. El mai scrie în jurnalul său că „«reconstrucţia absidei» este tema reconstrucţiei morale a omului. În zadar ne vom plânge de toate relele omului de azi (co­rupţie, droguri, ignorarea valorilor, necinste, subminarea temeiurilor spirituale ale vieţii, etc.) dacă nu se va începe reconstruirea din temelie a omului”. Demersul său este unul recuperator, specific postmodernismului. Dar nu o recuperare a lui „ca şi cum” ci una cu implicare profundă, cu miză reală, înaltă. Jocul lui (arta este un „joc elevat”) nu e unul al gratuităţii sterile, sub sem­nul „noii destinderi”, ci unul luat în serios, cu conotaţii adânci, cu miez. Este un ar­tist modern în sensul cel mai profund al cuvântului, în accepţiune greenberg-iană.

Cu­noscutul teoretician al artei Clement Greenberg con­sidera modernismul „o atitudine şi o orientare către criterii şi niveluri de exigenţă (standard and levels). Şi de unde şi-au scos moderniştii criteriile exemplare şi nivelurile de excelenţă? Din trecut, adică din ce avea trecutul mai bun. Însă nu atât din modelele particulare situate în trecut – deşi s-au raportat şi la unele dintre acestea –, cât dintr-un sentiment de înţelegere generalizate, un fel de distilare, de extragere a calităţii estetice aşa cum e înfăţişată aceasta în ceea ce trecutul avea mai bun”^[6].

Dacă până prin anii ‘90 el acorda o atenţie mai mare finalizării fiecărei lucrări, în compoziţiile mai recente lasă deschisă devenirea, zo­nele „finite” coexistă cu notaţia, cu schiţa proaspătă a proiectului, cu su­ges­tiile structurii acestei deveniri. Prezenţa liniei de creion sau urma de pensulă, trasate cu rigla, compasul sau liber, aduc prospeţime în câmpul compoziţional, reconstrucţia ab­sidei e „în act”.

Marin Gherasim face parte din rândurile acelei specii de artişti, tot mai rară în zilele noastre, care are „în­drăzneala” cuminţeniei, a do­rin­ţei constante de a se afla în conso­nanţă cu sensul ideii de sacralitate a învăţăturii Cărţii cărţilor. El nu e obsedat nici de noutate, nici de originalitatea cu orice preţ. E însă adânc preocupat de autenticitate, de adevărul din spatele fiecărei plăsmuiri. „Originalitatea – scrie A. Pleşu – nu poate fi un scop. Adevărurile fundamentale ale lumii sunt credem, deja ştiute, aşadar ne-originale, chiar dacă mai nimeni nu le practică. Dar nimeni nu le practică, pentru că prea puţini au «originalitatea» de a le re-afirma. Originalitatea e o atitudine faţă de adevăr, e adaptarea adevărului la condiţiile unei personalităţi date”7

Atitudinea lui Marin Gherasim l-a ghidat în clădirea, de-a lungul vieţii sale de pictor, a unei opere de o coerenţă admirabilă, fără fisură, articulată orga­nic atât la nivel conceptual cât şi la cel formal plastic, al relaţionării intime dintre opţiunea sti­listică şi gama de motive, cro­matică şi simbolistică, geometrie şi sensibilitate, materie şi idee. El mai scrie în jurnalul său că „subiacent temelor pe care le abordează, le propune artistul, ontologic arta este, funcţionează ca un limbaj”. Problema mea legată de limbaj este punerea în acord a contrariilor – coincidentia oppositorum – (...). aceasta pentru a obţine din nou unitatea elementelor plastice care au fost adesea tratate separat sau chiar antagonic. Scopul este exprimarea integrală, totală a fiinţei mele (contradictorii)”.

Artistul continuă să creadă în această lume a ab­solutizării relativizării că „pictura poate opri în chip simbolic eterna trecere, eterna transformare, degra­dare, marcând «jaloane de stabilitate» în psihicul nostru, în spiritul nostru”.

Dacă expoziţia de la Arad era una puternic „a­­xializată”, în simplitatea amplă a spaţiului, de capul de perspectivă al marelui triptic pe tema „Înălţării tur­nului”, oferindu-se aproape simultan privirii, cea de la Timişoara propunea parcurgerea unui traseu „iniţiatic” labirintic, într-un admirabil ecleraj prin spaţiul alveolar al nişelor şi arcadelor de catacombă aflate în per­fectă consonanţă formală cu gama sa de lucrări pe te­ma absidei.

Marin Gherasim a dăruit pentru două luni, acestei părţi de ţară două cuceritoare spectacole vizuale, două memorabile prilejuri de bucurie şi meditaţie, două alese sărbători ale spiritului pentru care se cuvine să-i fim recunoscători.

 

---

^[1] Nikolai Berdiaev, Un nou Ev Mediu, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 2001

^[2] Hans Sedlmayr, Pierderea măsurii, Ed. „Meridiane”, Bucureşti 2001, p. 122

^[3] Paul Barbă-Neagră, Marcel Tolcea, Oravitzan, Ed. „Brumar”, Timişoara, 1999, p.15

^[4] Constantin Bădiliţă, Paul Barbă-Neagră, Întîlnire cu sacrul, Ed. „Axa”, Botoşani, 1996, p.131

^[5] Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Ed. „Scrinul românesc”, Craiova, 1980, p. 146

^[6] Clement Greenberg, Modern şi postmodern, Conferinţă William Dobell Memorial. Sidney, Australia, 31 octombrie, 1979, în „Arts” 54, nr.6, feb. 1980 – republicată în revista „Idea”, Ed. „Idea # 20”, 2005, Cluj-Napoca, p. 27.

^[7] Andrei Pleşu, ochiul şi lucrurile, Ed. „Meridiane”, Bucureşti, 1986, p. 81

(Ediţie din arhivă) Anul 17. Vineri, 02 Noiembrie 2012 Ziarul Curierul National

Marin Gherasim: "Am supravieţuit pentru că mi-am păstrat credinţa"

Specializat - Veronica Marinescu / veronica.marinescu@curierulnational.ro
(citeste alte articole de acelasi autor »)

Absida de Marin Gherasim

123456789101112

Pentru pictorul Marin Gherasim, personalitate marcantă a artei româneşti - profesor universitar, membru fondator al Grupării 9+1 - perioada comunistă a fost dificilă, dar credinţa în alegerea drumului său în artă i-au dat forţa de a nu abandona. Cum, însă, şi cu ce preţ ?  Nu a fost un dizident, dar şi-a apărat convingerile. A fost consecvent nu numai în privinţa păstrării crezului său, ci şi a mesajului conţinut în unele lucrări care înfierau greşelile regimului şi, ca atare, consecinţele acestora asupra individului, în general, şi a artistului, în special, dar şi asupra spaţiului construit; a cetăţii. Şi-a asumat, în acest fel, "un risc de viaţă"...
"Eu şi generaţia mea, în parte, am reuşit să supravieţuim tocmai pentru că ne-am păstrat credinţa şi am făcut ceea ce ne-am propus. Şi pentru că am considerat întotdeauna că, a face artă, nu este o chestiune care ţine numai de talent, nu este o manufactură, ci este o credinţă, un crez şi nevoia exprimării acelui crez, prin simboluri, pot spune ca pictura m-a salvat,  mărturiseşte artistul, născut în 1937, la Rădăuţi, Bucovina.
În expoziţia de la Biblioteca Naţională, cele trei lucrări ale pictorului - "Homo Artifex" (Omul artificial), "Urban" şi "Cetate şi armuri,  realizate în anii ''70 - sunt elocvente prin forţa mesajului conţinut: revolta artistului faţă de măsurile opresive ale regimului la adresa insului sau faţă de distrugerea oraşului. "Homo artifex" deţine recordul la respingerea repetată la saloanele de artă. "Eu nu am fost ceea ce se numeşte un dizident, dar mi-am apărat convingerile. De fiecare dată, am vrut să-i provoc puţin pe oficialii regimului. Compoziţia reprezintă două personaje în cuşti; fiecare în cuşca lui. Compoziţia a fost, evident, refuzată; niciodată nu se spunea motivul, deşi acesta era, clar, ideologic. Însă unii dintre cei care făceau selecţia îşi dădeau seama că nu aveau ce să caute, în Epoca de aur, nişte personaje închise în cuşti. La fel, lucrarea intitulată "Urban", "un oraş mort, argintiu, de metal, îngheţat, fără vegetaţie - era un fel de metaforă a oraşului modern, în genere, dar, în mod expres, a oraşului industrial, fiindcă se tot vorbea de  industrializare, de importanţa industriei grele, care va salva economia României..." explică Marin Gherasim.
Mai târziu, a plătit foarte scump pentru atitudinea sa în artă... După mulţi ani de muncă didactică, a fost dat afară de la Universitate.  Motivul ? Chipurile, pentru că avea un frate stabilit la München. "Practic, am fost anunţat că mi s-a desfiinţat postul de profesor... Mai bine de o jumătate de an, am fost şomer în comunism. Aveam familie, copil... Ajunsesem într-o situaţie existenţială disperată. Dar un mare cărturar, istoricul de artă Theodor Enescu, auzind de impasul în care mă aflam, mi-a spus că se organizează un concurs pentru ocuparea unui post de istoric de artă, la Academie. Am câştigat concursul şi am rămas, la Institutul de Istoria Artelor, până în 1989, când studenţii au venit şi mi-au spus că vor să le fiu profesor. De atunci, m-am dedicat lor, încă mulţi ani după pensionare. Iar faptul că mi-am realizat opera, aşa cum am gândit-o, mi-a dat tăria de a rezista. Marile mele puncte de rezistenţă, în condiţiile cunoscute, au fost: sprijinul imens al familiei, apoi educaţia primită de la părinţi, care mi-au impus o anumită exigenţă morală, şi munca mea cu studenţii. Trebuie să spun că am fost întrebat de ce nu am rămas în Occident, fiindcă am avut câteva posibilităţi. M-am gândit că nu aş fi putut să pictez tronurile sfinte şi absidele (câteva din temele sale favorite, n.r.) la München. Explicaţia este simplă: eu am simţit, permanent, nevoia să fiu alături de surse, atunci când concepeam aceste lucrări. Deseori, am făcut drumuri în Bucovina natală pentru a  intra în atmosfera de acolo, legată de anii mei de formare, de tinereţe; acolo mă încărcam. Şi acum fac aceste drumuri, tocmai pentru a fi adevărat, autentic. Or, în Occident, mi-aş fi retezat toate rădăcinile şi posibilităţile de a avea o legătură cu sursele acestea mari. De aceea nu am rămas. Apoi nici nu s-ar fi înţeles mare lucru din aceste mesaje. Deşi colecţionarii din Occident, care, uneori, mi-au cumpărat lucrări, tocmai de aceea mă preţuiesec, spunând că lucrările mele sunt, într-un fel, emblematice pentru spiritualitatea acestui loc şi de aceea vor să le aibă în casă.
Pictorul absidelor şi tronurilor sfinte mărturiseşte că perioada comunistă "a fost şi o separare a artiştilor, nu numai după talentul, ci şi după caracterul lor; au fost artişti de talent care nu s-au salvat. Şi artişti favorizaţi, care au făcut concesii..."
Marin Gherasim a trăit, personal, şi experienţa respingerii unei personale cu tematică sacră, neconvenabilă partidului (Tronuri cereşti, abside, Cartea Sfântă). Este vorba de retrospectiva sa din 1986, de la Sala Dalles. "După multe respingeri, expoziţia a fost aprobată. Pot să spun ceva care ţine de o anumită conivenţă tăcută, secretă, între propunerea artistului, uneori îndrăzneaţă, şi oficialităţi, care, venind să supervizeze expoziţia - în care aveam lucrări precum "Sintronul,  care erau, de fapt, Tronurile Cereşti, în centru fiind reprezentat Hristos, mi s-a pus condiţia să schimb denumirea lucrării: "Să-i spuneţi Sfatul Înţelepţilor şi v-o cumpărăm". Se întâmplau astfel de lucruri, numai că te obligau să faci nişte compromisuri, nişte concesii. Lucrarea are pe verso două titluri: "Sintronul" şi "Sfatul Înţelepţilor".
Referitor la "Artistul şi Putearea, Marin Gherasim apreciază: "Expoziţia este valoroasă, fiind un document de istoria artelor, chiar şi un document de psihologie umană: cum reuşeşti să te salvezi într-un climat de ostilitate totală. Dar organizatorii evenimentului -  remarc faptul că Ruxandra Garofeanu s-a dedicat, ani de zile, concepţiei acestui proiect -  nu şi-au propus să facă o expoziţie polemică sau care să înfiereze anumiţi artişti; pur şi simplu, din acest binom Artistul şi Puterea - au ales artistul demn. Iar de la caz la caz, trebuie judecat unde a fost laşitate, servilism sau joc dublu. Pentru cine ştie să citească, expoziţia demonstrează că au fost artişti care şi-au construit o operă, valabilă şi în contextul de azi, dar cu privaţiuni mari, cu sacrificii. Şi o pun pe seama forţei caracterului lor. Accentuez lucrul acesta, pentru că talentul nu este suficient. Aş vrea să mai remarc un aspect, care a fost menţionat şi în discursul lui Dan Hăulică,  referitor la panotatrea lucrărilor, pe care unii o consideră obositoare. În secolele XVI- XVII, a existat obiceiul de a da marilor artişti să picteze o colecţie, a unui mare colecţionar. Din acele documente, vedem că în respectivele colecţii erau zeci de lucrări pe perete, unele deasupra altora. Documentul este atât de important, încât au fost identificate opere despre care nu se ştia pe la cine au trecut, ce traseu au avut, în timp ce unele au dispărut. Era obieceiul de a se face această expunere pe multe straturi; nu exista mentalitatea că opera de artă trebuie să fie singulară, izolată. E bine să vedem şi partea bună a expoziţiei de la Biblioteca Naţională, sau a unei coerenţe ascunse, secrete, care îl obligă pe privitor să o descopere sau să facă alte asocieri între lucrări. Practic, pirivitorul este pus în situaţia de a descoperi şi el noi relaţii, noi valenţe, uneori cu lucrări care sunt la distanţă..."
Cât priveşte titlul expoziţiei, unii se întreabă "unde este Puterea?" Puterea este prezentă ca un fel de fantomă apăsătoare; este o componentă subînţeleasă, dar rămâne artistul..."

Sursa: http://curierulnational.ro/Specializat/2012-11-02/Marin+Gherasim%3A+%22Am+supravietuit+pentru+ca+mi-am+pastrat+credinta%22+

                                  Reconstruirea absidei  2004 ulei pe panza, 160 x 140 cm
                                                               colectia artistului
                                                                                                       

 Martirion, ulei pe panza, 2004, 50 x 50 cm

colectia artistului

                            Inscriptii pe Vatra - Absida, 2010, ulei pe panza 97 x 97 cm   

Inscriptii pe vatra, 2011, ulei pe panza 60 x 50 cm   

Colectia A.D. M.

          Afisul Expozitiei "Semnificatii", Palatul Mogosoaia, 2012. Au expus artistii: 
      Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Silviu Oravitzan, Onisim Colta si Dan Palade

S

 M                 Coloana alba a iertarii, 2011, tehnica mixta pe panza, 100 x 80 cm

                           Memoria absidei 2006, tehnica mixta pe panza, 97 x 97 cm