Marin Gherasim
La
Sala Dalles este deschisă, până la 8 iunie, o impresionantă expoziţie a
pictorului Marin Gherasim, intitulată “Zidire”. Câteva cicluri
edificatoare pentru demersul artistic al acestui creator dăruit
spiritualităţii, căutător şi mărturisitor, prin lucrările sale, al
sacrului. Marin Gherasim a acceptat să ne ofere un interviu având ca
temă centrală actuala expoziţie.
“Substanţa lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă”
Într-un
interviu mai vechi, mi-aţi mărturisit că doreaţi şi speraţi să
realizaţi o expozţie cu ciclul “Absidelor”. Şi iată, aţi reuşit. A fost
greu? A fost uşor?
Niciun lucru pe care vrei să-l realizezi şi care are un temei mai adânc nu e uşor de realizat. Mi-au trebuit câţiva
Există
un fel de “subcicluri”, dacă le pot numi aşa: “Absida”, “Memoria
Absidei”, “Reconstruirea Absidei”. Care este drumul între ele?
Am
asistat la o întâmplare tragică: dărâmarea mânăstirii Văcăreşti. De la
distanţă, pentru că nu puteai să te apropii, dar, cu toate riscurile, am
vrut, neputincios, să văd ce se întâmplă acolo. Se făcuse o serie de
demersuri de către mai multe personalităţi, Răzvan Theodorescu, Vasile
Drăguţ, care au scris la Comitetul Central, la Cabinetul 2, dar acele
memorii s-a dovedit că n-au ajuns niciodată unde trebuia. Ştiam
mânăstirea Văcăreşti dinainte. Pentru că Uniunea Artiştilor Plastici, la
un moment dat, îşi aduna lucrările pentru expoziţiile mari acolo. Am
văzut Biserica, tot ansamblul acela arhitectonic care era extraordinar.
Era una dintre cele mai importante mânăstiri din sud-estul Europei. A
fost dărâmată, cu un cinism extraordinar, chiar în ziua de Crăciun.
Acesta a fost momentul declanşator pentru “Memoria Absidei”, pentru
acest ciclu la care mai revin uneori şi acum. Dar pentru că nu vreau să
rămânem într-un fel de lamento prelungit, şi pentru că totuşi omul de
spirit, artistul trebuie să propună ceva constructiv pentru sufletul,
pentru mintea, pentru dorinţa de certitudine a celor din jur, am început
ciclul “Reconstruirea Absidei”, care se referă nu atât la reconstruirea
fizică, cât la reconstruirea absidei din om. Pentru că omul de astăzi,
şi nu numai în România, ci şi pe plan internaţional cum am putut să
constat, se află într-o mare criză de ideal superior, de repere morale
şi spirituale, fiind obsedat de cotidian, de înavuţire, de bani, de
maşini, de case de lux. Iar de sufletul, de mintea lui nu are niciun fel
de grijă şi nu caută soluţii. “Reconstruirea Absidei” este, cred, un
ciclu important din pictura mea prin imginea reconstituirii ei după ce
am prezentat-o distrusă, sfârtecată.
Absidă
Din punctul de vedere al realizării picturale, “Reconstruirea Absidei” este mult mai dinamică decât cele dinainte. De ce?
Am
vrut să văd aceste lucrări împreună ca să-mi lămuresc şi mie ce s-a
întâmplat. În afară de un proiect mare în care eşti angajat în
realizarea de imagini, se întâmplă o serie de lucruri pe care nu le poţi
controla cu voinţă, conştient. Este o evoluţie firească chiar a fiinţei
tale, a ceea ce se întâmplă în psihicul, în sufletul tău, a
experienţelor pe care le-ai parcurs. Am spus, de altfel, că pictura pe
care o fac este jurnalul meu existenţial în imagini. Am constatat că
atunci a apărut o nelinişte în imaginile mele. Cele din 1977 aveau un
calm, o seninătate. Erau hieratice, aveau o transcendenţă manifestă.
Era, într-un fel, şi dorinţa ca în acea perioadă de ateism militant
virulent să vin cu nişte teme de o altă natură, cu altă perspectivă. Am
vrut să le propun în acea lume şi, de bine, de rău, au fost acceptate.
Deci într-o vreme profund tulbure, eu am venit cu imagini calme, senine,
cu spiritualitate. Dar, în momenul în care am revenit la această temă
după o absenţă de câţiva ani de zile şi am tratat tema “Memoriei
Absidei”, deci a distrugerii şi apoi a reconstruirii ei, se întâmplaseră
multe lucruri şi în societatea românească, dar şi cu mine. Şi această
nelinişte pentru destinul acestui loc constat că s-a imprimat în
imagini. Au devenit nişte spaţii mai agitate, a intervenit o anumită
ruptură, o anumită sfâşiere a spaţiului pictural, o dinamică mai
pronunţată. Imaginea a căpătat un palpit suplimentar, care arată o
experienţă prin care am trecut eu însumi.
Înălţarea Turnului
S-a
scris în legătură cu pictura dumneavoastră când despre bizantinism,
când despre conceptualism… Dacă ar fi, în toate zonele acestea ale artei
cărora noi vrem neapărat să le dăm un nume, unde v-aţi plasa potrivit
propriului sentiment şi propriei concepţii?
Substanţa
lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă. Atitudinea mea
faţă de imagine este una de natură spirituală, încercând să fac recurs
la această zonă a fiinţei mele interioare. În momentul însă în care mă
angajez în gândirea şi realizarea de imagini, intervine elementul
conceptual. Este o încercare de adecvare prin concept la substanţa
lucrărilor mele. Nu este o translare a unor motive sau a unor ansambluri
de teme şi de simboluri preluate direct din arta bizantină, ci un act
de selecţie, de decantare şi de punere într-un nou context a acestor
imagini şi motive. Aici intervine elementul de conceptualizare. Până la
urmă, imaginile mele sunt de factură modernă. Eu nu fac icoană din mai
multe motive. În primul rând, pentru că ateismul militant revenind în
forţă, chiar şi în societatea românească, consider că omul credincios şi
artistul care se angajează în acest demers este, într-un fel, din nou
în pericol. Mă consider un pictor care tratează subiectele prin
simboluri şi prin aluzii, ca pe vremea primelor secole creştine. Ale
celor care au trebuit să se retragă în catacombe şi să lucreze cu
simboluri cunoscute numai de comunitatea lor. Am avut prilejul să ies
recent cu o expoziţie la ICR din Londra şi am avut discuţii cu oameni
care au venit s-o vadă. Unii mi-au spus: “Dumneavoastră pictaţi
lucrurile acestea într-o societate care are cu totul ale probleme şi
preocupări. În locul credinţei noi facem acte sociale, de binefacere”.
Era la ei o translare a credinţei, a metafizicii în zona praxis-ului.
Mi-am dat seama că această inapetenţă pentru dimensiunea spirituală nu
apare numai la noi. Şi atunci am revenit la aceste simboluri care,
nefiind icoane propriu-zise, au necesitat eforturi de conceptualizare şi
de punere într-un alt context, chiar din punct de vedere plastic. Nu
există un decalaj sau un divorţ între substanţa creştină a lucrărilor
mele şi forma de conceptualizare a ei în imagine.
“Pictorul nu este pur şi simplu un producător de imagini”
Cămaşă
În
acelaşi timp, aţi început această expoziţie cu două reproduceri ale
unor lucrări de Cézanne şi cu propriile “exerciţii de Cézanne”. Unde se
plasează această atitudine? Într-un fel, există, e drept, o legătură
pentru că formele dumneavoastră, indiferent de ciclu, tind către un
spaţiu geometric, spiritual, arhetipal.
Istoria
începe în 1956, când eram student în anul I. Aveam 19 ani. Un asistent,
Aurel Vlad, care a fost elevul lui Şirato, care la rândul lui era un
mare admirator al lui Cézanne, a venit odată în taină cu un album. A
închis uşa, pentru că la acea vreme nu aveai voie să consulţi artă
occidentală, considerată burgheză, şi puteai fi înlăturat din facultate.
Era un album Cézanne, numai cu Muntele Saint Victoire. Erau zeci de
imagini făcute cu o implicare şi o dorinţă de a-şi înţelege motivul, de
a-l adânci, de a-l nunanţa extraordinare. Şi acest demers al lui Cézanne
se petrecea pe mulţi ani. Mai mult decât atât, ca să se apropie de
motivul de care era fascinat, a renunţat la Paris, unde avea prieteni,
şi s-a retras la Aix-en-Provence pictându-l până la sfârşitul zilelor.
Tânăr şi receptiv la anumite semnale importante legate de ce înseamnă
arta, mi-am dat seama că pictorul nu este pur şi simplu un producător de
imagini. Nu face încă o pictură, şi încă o pictură… Ci este implicat
într-un proiect al cercetării naturii imaginii şi că acest proiect se
realizează o viaţă întreagă. Poate de acolo mi s-a luminat faptul că
pentru a ajunge la o anumită esenţă a imaginii, la adevărul ei, eşti
obligat la un traseu care se întinde pe ani. De aici au rezultat
ciclurile mele de picturi, în toate verigile artei mele. Pentru că am
făcut şi artă suprarealistă, şi abstractă, şi pop art, cu tema
“Megalopolisului”. De acolo probabil am rămas cu convingerea că nu poţi
să obţii ceea ce presimţi că ai putea decât printr-o imersiune în temele
pe care le abordezi de mare durată.
În
afară de ciclul “Absidei” mai există cel puţin două cicluri marcante în
această expoziţie: “Turnul de veghe” şi “Cămaşa”. Sigur, mai sunt şi
alte câteva lucrări care nu intră în ele.
Este un ciclu al “Vetrelor”, unul al “Ferestrelor”, altul al Porţilor.
Există o legătură între cele trei cicluri dominante?
Da.
Dar ea nu se datorează unui proiect voit. Se leagă de tipul continuu de
meditaţie. Îmi dau seama şi eu acum, mai mult, că ele stau pe perete
împreună din punct de vedere formal, se completează, îşi sunt chiar
complementare din punctul de vedere al substanţei spirituale.
Reconstruirea absidei este un act de zidire, unul de înălţare. Şi al
construcţiei propriu-zise, dar şi al fiinţei care se angajează în acest
proces. Tema “Turnului” şi a înălţării lui este foarte apropiată de
“Reconstruirea Absidei”. Am realizat acest lucru mai târziu. Notam
undeva că această construire a turnului este construirea fiinţei tale.
Şi că indiferent dacă ceea ce face un artist este bine primit sau tratat
cu indiferenţă sau cu ostilitate, acesta îşi construieşte turnul în
orice situaţie pentru că este un imperativ categoric de a-şi realiza
proiectul. În ceea ce priveşte “Cămaşa”, ea este legată într-un fel de
tema “Vetrei”, de spiritualitatea satului. Ca şi tema “Prispei” la care
ţin foarte mult. Eu mă trag dintr-o familie de preoţi, dar care au avut
antecesori ţărani din Bucovina. Şi sunt foarte legat de spaţiul acela.
Tema “Cămăşii”, pentru mine ţine de ideea de continuitate. Deasupra
“Cămăşilor” am scris nume vechi, arătând că ele au fost purtate de
generaţii succesive. O vieţuire în timp. Într-un plan mai secret, care
uneori îmi scapă şi mie, cred că există o legătură de sens mai adâncă
între “Cămaşă”, “Absidă”, “Turn”, ca nişte piloni de spiritualitate a
unui popor.
Martirikon
Şi cămăşa ca un pomelnic?
Uneori
am scris numele deasupra cămăşii. Una dintre aceste pânze, colaj, se
află în Colecţia Regală, în urma demersului lui Sorin Dumitrescu de a
face o donaţie de artă contemporană Majestăţii Sale. În altele am scris
peste cămaşă, încercând poate să leg numele mai organic de sensul
picturii.
Mai
toate motivele dumneavoastă pe care le-am amintit sunt într-un fel sau
altul spaţii de trecere: Fereastra, Poarta, Pragul, Treptele… Diverse
tipuri de trecere. Această diversitate a fost intenţionată?
Sunt
diverse tipuri de transcendenţe. De fapt, este o trecere dintr-o
realitate în alta. Aceasta ar fi în esenţă tema “Porţii” şi a
“Pragului”. O trecere dintr-o realitate cunoscută într-una necunoscută,
dintr-o realitate fizică într-una imaterială. “Treptele” au o
semnificaţie a înălţării, a unei deveniri interioare pe verticalitate.
Un proces de înălţare a fiinţei. Este o nuanţă uşor diferită. Este
înrudită cu tema “Porţii”, dar este o fantă foarte îngustă, tema
verticalităţii, a axialităţii. Această fereastră este un fel de axis
mundi prin care percepem realitatea. Printr-o fantă foarte îngustă care
cere un efort de concentrare, de adunare a puterilor spirituale. Nu mi
se revelează realitatea de dincolo. Sunt însă nuanţe la care am
reflectat a posteriori. Vreau să se ştie că într-un act de creaţie
autentic e foarte puţină pre-judecată. Este înainte de toate o intuire a
unui domeniu pe care vrei să-l abordezi, o intuire a posibilităţilor
lui, fără ca acestea să fie limpezi întru totul. Şi atunci te implici şi
el se descoperă lent, îşi arată valenţele în timp.
Pentru
că aţi vorbit despre registrul semantic şi despre cel practic, al
realizării, revenind la “Abside”, la început, cromatica era mai neutră,
cu mari zone de griuri. Apoi ea se încălzeşte, somptuos, cu roşuri
profunde, după care apar zonele argintii, ritmate de mici accidente...
Cum s-a petrecut această evoluţie în rezolvarea picturală a motivului?
Roşul
este o culoare care mi se potriveşte. Simt că mă exprimă mai mult decât
altele. Sigur asociat cu alte tonuri, chiar cu negru. Cred că roşul are
o somptuozitate intrinsecă. Dar faţă de un hieratism iniţial nu numai
al formei, dar şi al culorii în “Abside”, în ultimele, apare şi un
element de pasionalitate sporit. Îmi amintesc că Van Gogh, pe care îl
venerez, în corespondenţa cu fratele său Theo, spunea “Vreau să exprim
prin roşu teribile pasiuni umane”. M-a marcat şi am simţit că prin roşu
poţi să transmiţi şi elementele de pasionalitate ale fiinţei tale, şi nu
numai pe acelea pur cerebrale, conceptuale. A fost o devenire a
lucrărilor mele de la o anumită ţinută mai obiectivă către implicarea şi
pasionaă a făuririi imaginii.
Memoria Absidei de Aur
Şi unde se plasează “Athanor”?
“Athanor”
este o metaforă a naturii picturii. Are foarte puţin în comun cu
demersul alchimiştilor, cu toate că alchimiştii au transgresat nevoia
lor de obţinere a aurului fizic către devenirea şi perfecţiunea fiinţei
umane. Căutarea aurului avea şi o dimensiune spirituală şi morală. În
momentul în care reflectez la natura picturii, am în vedere ambele
sensuri. Pictura este un proces alchimic de transformare a vopselei
chimice în lumină, într-o substanţă capabilă să transmită un mesaj
spiritual. Pe de altă parte, este vorba în actul picturii chiar de o
metanoia, de o transformare a fiinţei chiar prin acest act. În acea
lucrare, eu arăt cum, printr-un proces de transformare profundă vopseaua
devine lumină şi aur, iar pe de altă parte acest proces transformă
fiinţa pictorului.
Spuneaţi
că aţi constatat o criză a valorilor spirituale peste tot în lume.
Credeţi că ea se datorează cumva atenuării şi chiar dispariţiei
dimensiunii metafizice?
În
mod sigur. Marea mea întrebare pentru mediul românesc şi mai ales
pentru tineri se referă la faptul că deşi după 1989 s-a introdus religia
în şcoli, efectele asupra lor sunt minimale. Este un lucru care trebuie
să ne dea de gândit tuturor şi trebuie să reflectăm la soluţia
problemei. Actul infracţional, buscularea fiinţei umane, violurile,
crimele sunt “la locul lor”. Atitudinea oamenilor faţă de semenii lor
n-a fost influenţată deloc în bine prin această educaţie. De ce? Cred că
este nevoie de o activitate comună a lumii politice şi a bisericii, a
şcolii pentru refacerea fiinţei umane. Pe de altă parte, există această
fascinaţie a îmbogăţirii, a atingerii unui standard de viaţă înalt din
punct de vedere material. Este societatea consumeristă care a ajuns şi
la noi. Maşini, case, iahturi de lux, călătorii în zone turistice
privilegiate au înlocuit grija faţă de propria fiinţă, grija pentru
sufletul omului. Există o deplasare de la omul spiritual la cel înrobit
ideii de îmbogăţire.
Vedeţi cumva în atenuarea acestei situaţii vreun rol al ştiinţelor umaniste?
Cred că da. Eu îmi
păstrez un optimsim radical, poate şi prin educaţie, prin ce am văzut şi
mi s-a spus încă din tinereţe. Trebuie avut răbdare. Această schimbare a
atitudinii omului faţă de problemele vieţii nu se face spontan. E
nevoie de răbdare şi de perseverenţă. Rezultatele s-ar putea să înceapă
să mijească după un timp îndelungat. Dar este nevoie de un proiect
social, bine condus de oameni luminaţi. Şi cred că arta, cultura pot
avea un rol, în forme mai discrete, mai specifice. Expoziţia mea stă sub
semnul Zidirii. Este poate un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Prin
pictură poţi să ajuţi la zidirea omului , la aşezarea lui pe nişte
temelii de natură spirituală, care, în timp, să dea roade. Au venit
foarte mulţi tineri. Recent, o profesoară de la Universitatea Bucureşti a
venit cu o grupă de studenţi de la Etografie şi etnologie. Vorbindu-le,
provocat şi de întrebările lor, am simţit că sunt foarte receptivi la
mesajul meu. Au venit lejer, tinereşte, dezinvolţi şi au plecat puţin
mai meditativi. Asta îmi dă încredere şi speranţa că arta, ştiinţa,
cultura în general pot modifica în timp traseul pe care oamenii au
pornit acum.
“Sala Dalles are pentru mine o valoare emoţională”
Reconstruirea Absidei
Ce aţi simţit când aţi deschis această expoziţie?
Am simţit în primul
rând că trebuie să mă exprim. Şi toate ciclurile acestea pe care le
păstram numai în minte trebuiau înfăţişate împreună, aşa cum le-am
gândit. Nu le-am văzut niciodată împreună. Marea mea dorinţă a fost
să-mi dau seama, prin ele, ce s-a întâmplat cu mine. Trăiesc acum un
moment de mare împlinire.
Un moment de mare împlinire pentru un artist deja împlinit.
Sigur că mă consider deja împlinit prin actul picturii, dar acum trăiesc acest sentiment prin contemplarea propriului meu drum.
Sunteţi mulţumit văzându-le?
E o întrebarea foarte
grea pentru că întotdeauna idealul este superior posibilităţii tale de
realizare. Într-un fel este bine ca proiectul să fie deasupra
posibilităţii. Sunt destui artişti care ajung la o anumită suficienţă şi
sunt foarte mulţumiţi cu ceea ce fac. Dar nivelul lor este uneori
destul de modest.
Fereastră
Există în
lucrările dumneavoastră un raport judicios între abstracţia formei şi
gama cromatică. Cât este intenţie, cât este întâmplare?
Există o relaţie
organică între toate elementele unei imagini. Nu poţi să tratezi detaşat
problema formei de cea a culorii, a compoziţiei, a texturii. Ele
trebuie să se înfiripe ca un întreg. Numai curiozitatea analitică a
privitorului avizat poate crea decalaje între ele. Artistul, când
intuieşte ce are de făcut, are o impresie globală, totalizantă. Desigur
că la o reflecţie mai adâncă şi la un demers conceptual a ceea ce faci,
ştii cu ce forme lucrezi, ce culori li se potrivesc, cu ce fel de spaţiu
lucrezi, de adâcime, bidimensional… Dar opera de artă împlinită este o
unitate.
Operele
dumneavoastră îmi dau impresia unor arhitecturi. Una dintre teme, care
este prin esenţă arhitecturală, “Megalopolisul”, este mai puţin
favorizată în această expoziţie. De ce?
Este o temă mai
veche. S-a consumat prin anii ‘70, într-un ciclu chiar cu acest nume, şi
aparţinea unei atitudini de tip pop art, a oraşului tentacular. Am
abordat-o ca omul care venea dintr-un mediu într-un fel arhaic, al
Bucovinei, “aterizat” într-un mediu citadin agitat. În locul oraşului
acela tentacular, în timp, am abordat tema oraşului în care elementul
central nu mai era o întretăiere de noduri circulate, cu dinamica sa
oarecum haotică, ci biseica. Este un lucru extraordinar pe care l-am
putut constata. În oraşele medievale centrul fizic şi moral era
biserica. Un element care ţinea împreună toată comunitatea. Eu am făcut
un drum de la oraşul cu mişcare browniană, dezordonată, fără ax central
şi sens ordonator, căre oraşul ordonat de lăcaşul sfânt aşezat în
centrul lui. Şi aceasta e o temă mai veche, consecutivă oraşului
tentacular.
Reconstruirea absidei II
Vorbeaţi despre adecvarea spaţiului acestei săli la creaţia dumneavoastră. Cum rezonează ele?
Acest spaţiu are
pentru mine o valoare sentimentală cu totul deosebită. Am ţinut să expun
aici şi din acest motiv. Am debutat la Sala Dalles în 1956. Bucuria mea
a fost enormă pentru că preşedintele Juriului era Lucian Grigorescu, un
pictor pe care îl venerez. Faptul că mi s-au ales două lucrări a făcut
ca acest loc să însemne ceva special în devenirea mea. După aceea, în
1986, am avut o expunere retrospectivă, în care erau prezentate toate
ciclurile. Pereţii ampli, desfăşurarea de mare respiraţie mi-au permis
să-mi desfăşor ciclurile pe fronturi mari care dau posibilitatea
perceperii unui ciclu aproape în totalitatea lui. Deci, şi o valoare
biografică sentimentală, dar şi posibilitatea de a-mi desfăşura
ciclurile.
Ce veţi face în continuare?
Eu proiecte am. Ţin
un jurnal, am caietele în care mi le notez. Dar, se impune, ca să nu
merg mecanic cu lucrurile pe care le-am făcut până acum, un moment de
pauză. Este nevoie întotdeauna ca artistul să facă o pauză de reflecţie
mai specială. Uneori este atât de implicat în actul creaţiei şi de
înrobit ideii de realizare, încât pierde o privire mai de sus asupra
lucrului său. Acum vreau, o perioadă, să nu lucrez propriu zis, să-mi
încarc bateriile cu lectură, cu muzică, cu plimbarea în natură, poate cu
ieşirea pentru a vedea nişte muzee internaţionle… Este nevoie de acestă
pauză pentru clarificarea poziţiei fundamentale în care te afli sau pe
care vrei s-o explorezi în continuare.
Există nişte muzee anume pe care aţi vrea să le vedeţi?
Da. Recent am văzut
“National Gallery” din Londra, “Tate” şi “Tate Modern”. La “National
Gallery” sunt câteva compoziţii extraordinare ale lui Veronese, ale lui
Ucello pe care de fiecare dată le văd cu mare buurie şi de fiecare dată
văd altceva în ele, în funcţie de experienţa mea proprie. Pentru cultura
artistului e nevoie să se raporteze permanent la reevaluări. În
momentul în care vezi mari împliniri ale spiritului uman în opere de
artă, experienţa seamănă cu un duş rece. Te trezeşte. Îţi arată imediat
cine eşti şi unde te afli. În această perioadă de reflecţie pe care mi-o
acord vreau din nou să mă raporez la marile valori care mi-au călăuzit
într-un fel existenţa şi la altele pe care vreau să le descopăr pentru
ca, în momentul în care mă voi întoarce la lucru, să vin cu o armătură
nouă şi altfel pregătit.
Un nou început?
Cu adevărat. Acesta este şi destinul artistului care doreşte să urce nişte trepte.
“Familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic pentru creaţie”
Reconstruirea absidei, 2006
Am văzut relativ
de curând expoziţia fiicei dumneavoastră. Dacă nu mi-aţi fi spus, n-aş
fi bănuit după lucrări cine este. Cum se explică această totală
independenţă faţă de dumneavoastră?
Asta mă bucură
teribil. Dacă n-ar fi fost o personalitate constituită şi construită
bine în timp, ar fi fost poate tentată, aşa cum se întâmplă în multe
familii de artişti, să preia într-un fel o formulă pe care o avea sub
ochi încă din copilărie: “formula picturii mele”. Faptul că şi-a găsit o
lume a ei de semnificaţii, de forme, că şi-a forjat în timp o cultură,
că este capabilă să vehiculeze simboluri speciale, încercând să le
îmbine cu contemplarea naturii, mă bucură. Una dintre seriile ei de
lucrări este cea a măslinilor. Măslinul, prin natura sa, este o formă
extrem de expresivă. Chiar cu o numită virulenţă în modul de a creşte,
de a se desfăşura. Dar el are şi componentă spirituală, pentru că te
duce cu gâdul la Grădina Ghetsimani în care Christos s-a rugat pentru
ultima oară. Apoi, faptul că are acces la o serie de simboluri, de
foarte multe naturi, chiar esoterice sau medievale ori renascentiste, pe
care le introduce cu discreţie în lucrările ei, îmi arată că Alina
Rizea, cum este acum numele ei de doamnă, este o personalitate
constituită, are o tandreţe a fiinţei care face ca operele ei să nu fie
rezultatul numai al unui act de voinţă.
În afară de creaţie, unde mai găsiţi surse de bucurie?
Am conştientizat în
timp că familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic
pentru creaţie. Acum trăiesc nişte satisfacţii exraordinare în sânul
familiei. Fiica mea are o fetiţă, Rebeca, care este marea mea bucurie la
această vârstă la care am ajuns. O anumită puritate, o anumită graţie, o
lumină care există pe chipul şi în ochii ei sunt uneori suficient
pentru a vieţui. Îmi dă putere, energii extraordinare. Apoi, o pasiune
veche a mea, care îmi oferă sprijin este muzica. Sunt un vechi meloman.
Am şi cântat în copilărie la pian. Fratele meu, Virgil Gherasim, a
devenit un profesionist al viorii. A fost şi profesor la Conservatoul
din Cape Town. A fost de altfel profesor şi aici, a cânat în Orchestra
Radio şi în 1956, cu evenimentele din Ungaria, speriat de ce urma să se
întâmple şi la noi, a plecat în Germania şi apoi la Cape Town, unde a
avut o carieră frumoasă. A făcut muzică de cameră… Muzica este un reper
major al vieţii mele. Îmi dă echilibru şi linişte, dar, uneori şi
neliniştea necesară. Apoi natura, în care dacă vezi mai mult decât
aparenţa apelor, copacilor cerului, simţi prin transparenţă că acolo
este vorba de o manifestare a creaţiei divine şi ai un sentiment de
integrare într-o lume de o vastitate şi de o semnificaţie tulburătoare. O
altă bucurie de care am putut să beneficiez, în special după 1989, este
ieşirea cu familia, cu soţia mea, Amelia Gherasim, care este tot
pictor, în străinătate. Am avut şansa unei burse în Italia, am vizitat
împreună cu ea şi cu fiica mea Italia în amănunţime, apoi Grecia,
Spania, Franţa… Acestea sunt zonele în care îmi încarc şi poate îmi
perfecţionez fiinţa.
Reconstituirea absidei
Ce contracaraţi cu aceste bucurii?
O anume alunecare a
mediului social către o zonă inferioară, chiar rudimentară a fiinţei. În
‘89 am sperat, şi nu numai eu, că se va făuri o societate pusă pe alte
baze, cu alte ţeluri, cu alte idealuri. Că va apărea o generaţie de
oameni tineri, idealişti care să-şi pună energiile în slujba
comunităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat. Şi faptul că societatea
românească alunecă tot mai mult spre o zonă periculoasă, dacă nu chiar
către dezastru, mă face uneori să recurg la pictura mea, la muzică… Câtă
vreme am fost profesor, am avut sentimentul că în contact cu tinerii
reuşesc într-o oarecare măsură să-i modelez şi ca oameni. Corecturile,
discuţiile în faţa albumelor, a cărţilor aveau şi conotaţii de natură
existenţială. Am făcut întotdeauna corelaţii între construirea de
imagini şi construirea sinelui, am vorbit despre nevoia de
spiritualitate, de credinţă, fără să fac niciun tezism. Am avut
sentimentul că sunt util şi pentru modelarea acestor tineri. Am
constatat acum că munca mea a avut un oarecare succes. Îi văd venind în
expoziţia mea, stau mult, îi simt că pleacă cu o satisfacţie sufletească
şi mentală.
Care e diferenţa între această expoziţie şi o retrospectivă?
Este gândită numai pe
câteva cicluri. La expoziţia din 1998, de la Muzeul Naţional de Artă,
mi s-a oferit un spaţiu mult mai vast. Acolo am reuşit să fac cu
adevărat o retrospectivă, pornind de la câteva imagini care datau încă
din studenţie, când făceam peisaj, până la ultimele cicluri în care eram
angajat atunci. Era şi ciclul de artă abstractă, tema
“Megalopolisului”, cu implicarea în pop art, care a aparţinut de altfel
unei bune părţi din generaţia mea. Horia Bernea, în aceeaşi perioadă, a
avut un ciclu legat de graficele de producţie, în care era şi o fină
ironie, care însă n-a fost înţeleasă ca atare. Am făcut atunci şi o
donaţie. Foarte multe lucrări ale mele se află în depozitele Muzeului.
Din păcate, lipsind o secţie de artă modernă care să ajungă la zi, ele
nu pot fi văzute. Eu sper ca odată muzeul să-şi extindă expunerea de
artă modernă, care se opreşte acum la Baba, Ciucurencu, Ţuculescu. Se
pare că MNAC vrea să facă o expunere permanentă de artă românească. De
la Ţuculescu până azi s-au întâmplat foarte multe lucruri, a fost o
seamă de personalităţi, ca Almăşanu, Paul Gherasim, Alin Gjheorghiu,
Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş… Se împlinesc 10 ani de când s-a
înfiinţat Muzeul de Artă Contemporană şi să sperăm că se va face această
reparaţie necesară.
Autor: 
Categoria: 
„Este nevoie sa se simtã in lucruri o miscare a sufletului, un palpit. E nevoie de a ajunge la expresia lãuntrului.”
«Profesiune
de credintã. Nu sunt interesat în chip esential decât de lumea omului,
de „ce i se întâmplã unui om”, de soarta culturii în istorie. De
dialogul lui pasionat cu „Mare Incognito”, cu Dumnezeu.
Expozitia în totalitate relevã un drum, o viziune, o cãutare.
